Bogdan spune că s-au schimbat multe în România.
Încet. Pas cu pas. Mersul piticului. Dar s-au schimbat.
Dă-mi un exemplu, întreb scoasă din minți după dezbaterea de la Frontline despre Târgu-Mureș, martie 1990. Deschid paranteză: bătrânețea e tare urâtă. Părul și dinții cad și în locul lor cresc deliruri crețe, paranoi vânjoase, accese de Tourette buruienoase, divagări kilometrice, trimiteri mistice la istorii tenebroase. Un subiect important tăvălit în mălaiul conversației de bufet și prăjit puturos, la foc mic, în tigaia comploturilor prezentate de oameni bătrâni care au pierdut contactul cu realitatea. Desigur, asta este o generalizare, există și oameni în vârstă coerenți și prezenți. Nu că aș cunoaște mulți. Închid paranteza.
Deci ce s-a schimbat Bogdan?
E mai curat. Uită-te în jur, e mai curat decât era înainte.
Îi spun de pădurea de stejari de lângă Deva, înecată în gunoaie. Am văzut la Digi reportaj. Cârpe, zăpadă artificială, materiale de construcții, saltele, mormane așezate ca într-un ovoo mongol la baza copacilor, putrezind nerușinat, ca o târfă mâncată de sifilis de vie.
Deci curățenia nu se pune.
Ba da, ba da, uite aici, la București, e mai curat. Nu mai sunt câini vagabonzi, nu mai e jegul ăla de pe străzi, care-ți înegrește călcâiele vara și-ți urcă pe pantaloni până la noadă, iarna.
Am terminat în ianuarie de citit două cărți. Cafe Europa: Life After Communism a Slavenkai Drakulic și The Revenge of Geography a lui Kaplan. În ambele, cei doi jurnaliști vorbesc despre șocul Bucureștiului înainte și în primii 3-4 ani după 1989.
Un oraș murdar și sărac. Atât de sărac încât nu exista hârtie igienică la restaurante sau cafenele, în cinematografe, trenuri, benzinării sau muzee.
Uimirea lor în fața nepăsării populației-da dragă, nu e hârtie igienică, mare rahat-îmi strânge stomacul de rușine. Nepăsarea vine din obișnuință și obediență. Doar nu o să faci scandal pentru niște hârtie igienică. Doar nu o să pornești o răscoală pentru că nu ai cu ce să te ștergi la fund.
Plăteam cuminte 1 leu sau 2 sau 5 la toaleta de la Cerbul deși tinerii ăia care au murit la Revoluție, chiar dacă nu s-au gândit la wc-uri, au răsturnat sistemul tocmai pentru că s-au săturat să fie umiliți.
Păi vezi că s-a schimbat ceva? Că acum găsești peste tot, chiar și în tren, în unele trenuri na, hârtie igienică la toaletă? insistă Bogdan.
E adevărat. Acum există hârtie igienică. De ieri nu se mai fumează în cârciumă.
Umilința însă a mutat. E mult mai perfidă. E în nesimțirea parlamentarilor, în tupeul politicienilor, în egoismul concetățenilor care acoperă cu gunoi stejarul, pășunea, muntele, orașul, în aroganța șoferilor care strivesc pe trecerea de pietoni vieți tinere, în indolența autorităților care țin plătitorul de impozite blocat în cozi de 7-8 ore, în autismul președintelui, în constiparea funcționarilor publici, în otrava care curge de la televiziuni.
Umilința de a fi român, culegând de pe jos monezile aruncate de suporterii olandezi ai unei echipe de fotbal.
Nu s-a schimbat nimic. Suntem noi mai bătrâni și mai puțin hormonali, într-o pre-menopauză și pre-andropauză combinată cu astenia de primăvară care ne strică la stomac.
Noroc că avem hârtie igienică din belșug.