Belirea presei pe propria ei limbă.

Mai jos am republicat un post din octombrie 2014. L-am scos de la borcan pentru că ieri am primit pe mail această fotografie:13087299_10154143789989168_2863197142212396222_n

S-a suprapus cu comemorarea a 30 de ani de la Cernobîl. Dacă nu am suferit de pe urma radioactivității norului, e clar că tragem ponoasele unei radioactivități mult mai vicioase. Cea a mizeriei, bădărăniei și neomeniei practicate de presa din `90, ajunsă acum la maturitate.

Jetul acrișor i-a zguduit cerul gurii

Anul este 1994, ziarul este Observatorul, locul este Brașov. La redacția din piața Sfatului apare Horia Tabacu. Vine de la Ziua, București, omu de la capitală care știe cu presa nu ca noi, provincialii cu nasu băgat în cur. E degajat, voce gâjâită, e tovarăș cu Sorin Roșca Stănescu, Nistorescu, Cristoiu, tăticii puiului născut viu dintr-o găină cu facultatea terminată la Harvard. Ne uităm la el cu gurile căscate. Nu la pui, la domnul Horia. El ne explică-degajat-că habar nu avem să scriem și preia frâiele ziarului pe care se hotărăște să-l transforme într-o poveste de succes. Dar în România, povestea de succes, ca să ajungă pe trotuarul ei mai înalt cu 12 centimetri decât cel pe care stă povestea ordinară, trebuie să treacă prin zoaiele din șanț.

Prima zi a noului regim. Nu mai știu cine, cred că Sorin, vine de pe teren, de la OPC, cu o pradă subțire. Ce-ai găsit mă? Nu mare lucru, un fir de păr într-un pateu. Tu Simona, ce ai? Criză de vată în farmacii. Pe biroul redactorului-șef-consultant-consilier-extraterestru care a venit să ne conducă în viitorul presei-patriarh luminat-scânteie jurnalistică, pe bucata aia de mobilier trist, cu vopseaua sărită, se stivuiesc hârtiile culese de Gabi cu știrile mici care compun mărunta viață de provincie. Nu e chiar bine. Horia ne învață cum să facem investigație. Ca la București. Se duce, descoperă, scrie.

Ziarul Observatorul a doua zi. Prima pagină, avem un mercurial al perversiunilor sexuale, aflăm cât costă oralul, analul, pe drumul de Poiană. Scrie cu tuș negru: muia costă…500 de lei (nu rețin prețul, era acum 20 de ani). Din unghere se aud oftaturi. Sunt colegii mei, provincialii, uimiți de curajul consilierului. Mai departe, tot prima pagină, firul de păr în pateu a devenit titlul ”Răvașe cu floci”, povestea penuriei de vată este tradusă pentru mirean în: ”Din cauza crizei de vată, femeile își pun cârpe la coțcăitoare”.

Coț-că-i..cum? Coțcăitoare. Coțcăitoare făă, ești tută? Da. Sunt tută. Râd ca proasta repetând coțcăitoare, coțcăitoare. Am o scuză, am 20 de ani, cum dracu să nu râzi la 20 de ani. Râzi și nu te gândești că vei face riduri de râs și o să-ți taie coțcăitoarea în obraji două șanțuri, pornind de la nas și alergând înspre gură, prin care curg lacrimile de râs sau plâns, acum, la 40 de ani.

Zilele trec, știrile sună altfel: avem tentativa de viol care se transformă în ”După ce i-a dat cracul jos de la pantalon, jetul acrișor i-a izbit cerul gurii”. Poezie. Avem un așa-zis bordel pe drumul de Poiană, avem găina în care a intrat spiritul soțului decedat și care doarme acum pe perna defunctului, privind cu ochi drăgăstoși văduva care doarme pe perna de lângă. Și avem știrea despre micuța încăierare conjugală care poartă titlul inspirat: ”De 1 martie, Elena a primit de la soțul ei un buchețel de pumni în cap”.

20 de ani mai târziu. Echipa de Mengele care au desfășurat experimente pe fragila presă liberă românească și-a pierdut un membru. Sorin Roșca Stănescu e la închisoare, condamnat în dosarul Rompetrol. 2 ani și 4 luni. Hm. Nimeni nu l-a judecat, nici pe el, nici pe tovarășii lui din presa experimentală de tip hazna a anilor `90, pentru distrugerea conceptului de jurnalism. Nimeni nu le-a pus în cârcă acestor cetățeni, lor și Cristoilor și Nistoreștilor, păcatul violării presei, a paternității roabelor de rahat turnate pe tubul catodic de OTV, Antena 3, emisiunilor lui Banciu, România TV și Realitatea, Cancan și Libertatea.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Trăim în lumina faptelor de acum 20 de ani. Jetul acrișor, deși a țâșnit acum 20 de ani, încă ne mai zguduie cerul gurii.

 

PS. Un cititor spune că fotografia cu Lungu de la Nehoiu este veche. Într-adevăr, văd că are 2 ani. Din punctul meu de vedere nu modifică absolut deloc natura cancerului care ne mănâncă.

2 comments
  1. claudiu.rimboi said:

    Ce-i de facut? In afara de autoanaliza, nu ar trebui ca organizatia numita Clubul Roman de Presa sa fie un pic mai implicata?

  2. doina said:

    Esti mortala!:):):)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: