Tom este istoric. A venit prima oară în România în 1990. Până acum a reușit să învețe să ceară cafea, nota la restaurant, să spună mulțumesc și la revedere. E scoțian, rostogolește cuvintele ca pe butoaie pline, unele îi cad de pe limbă și se terciuiesc pe fața de masă.
Ce ai spus? Poți să repeți?
Sunt deja la a 6-a rugăminte de “poți să repeți?”.
-În primăvara lui 1990 lumea era isterică în București, repetă Tom.
Agitată, cu poalele-n cap, dată-n foc.
În primăvara lui 1990, în București nu găseai un om calm, doar bande de nuntași beți de încântarea descoperirii democrației. Capacul odată smuls, poporul clocotitor cobora pe pereții oalei, clamând, cerând, invocând.
Votând.
-La început mi-a fost frică, lume nervoasă, o agresivitatea verbală incredibilă. Apoi mi-am dat seama că nimeni nu o să facă nimic, că nu vor fi violențe, că amenințările rămân doar cuvinte și că nu vor reuși să condenseze în lupte de stradă.
Tom a ajuns în aprilie 1990 în Cluj.
Altă țară, alt popor. Miting Rațiu. Strânși în jurul candidatului, oameni calmi, cumpătați, cu mâneci suflecate, puși pe treabă. Ascultau ce zice Rațiu, aprobau cu mișcări verticale de bărbie. Păreau că știu foarte bine ce este de făcut, că au un plan, că drumul lor este mai scurt decât cel al muștelor demente de la București.
-Dar apoi l-au ales pe Funar, spune Tom.
Oamenii calmi, cumpătați și cu mânecile suflecate erau doar ceea ce păreau, niște oameni calmi și cumpătați, cu un mare deficit de scandal. Așa că au ales nebunu tricolor.
O țară de gravide pline de pofte, unele să-njure, altele să râdă, altele să doarmă în liniște vreo 26 de ani, până s-o face frumos și pe strada noastră.
-Nimeni nu vă poate scăpa de voi înșivă.
Poți să repeți?
-Nimeni nu vă poate scăpa de voi înșivă. Uniunea Europeană, americani, englezi, nimeni.
Înțeleg abrupt că România nu a ieșit niciodată din Duminica Orbului.
O retrăiește într-un limbo infinit și nu e nimeni care să ne spună: dacă vreți să se oprească, dacă ați obosit să vă învârtiți în cerc, apăsați pe butonul ăsta și puteți în sfârșit să vedeți zorii  lui 21 mai 1990.
Și dacă ne-ar spune, oricum nu ne-ar păsa.
Îngroziți de surprizele viitorului, ne aruncăm în decolteul trecutului.
Se știe, înainte era mai bine.
Tom mă îmbărbătează: măcar voi, românii, nu sunteți nici pe departe atât de paranoici și depresivi ca bulgarii.
Duminica Orbului pus pe șotii.
Mă duc să-mi pun singură pastă de dinți pe clanță și muștar în ghete.
Noapte bună.