Vineri, după Brexit, taică-miu și maică-mea s-au certat cumplit pentru că taică-meu vorbea cu mine la telefon și maică-mea îl bâzâia la cap, în ailaltă ureche, îl amețise de tot și el nu înțelegea nimic, costa și telefonul și nu ajungea la niciun rezultat, nu putea să descâlcească defel misterul biletelor de bus către aeroport, cine a greșit, de ce are biletele de dus și nu de întors?
Ai printat greșit, îmi tot repeta, și maică-mea îi bolborosea ceva în cealaltă ureche, niște indicații prețioase probabil. Așa că, la 43 de secunde după începutul conversației, taică-miu i-a tăiat maioneza vorbelor cu un: dar taci odată futu-i paștele mamii ei de treabă că nu aud nimic iar maică-mea, jignită, și-a luat tălpășița undeva spre Hyde Park Corner și acum ce te faci, du-te după ea, că pleacă de nebună și nu mai știe să ajungă acasă.
Cum să vă certați dintr-un căcat?, l-am întrebat și apoi l-am lăsat să se ducă să panseze orgoliul maică-mii. Dar nu am mai putut să îmi scot din cap mărunțenia asta a vieții. În Siria mor oamenii, cu miile mor, pe Mediterana plutesc bărci pline cu mii de refugiați care riscă tot ca să ajungă pe un continent unde xenofobia sufocă vegetația emoțională tradițională. Acum avem Brexit, cu niște milioane de oameni cărora le era bine dar care au hotărât că vor, în numele democrației, să le fie rău și lira s-a dus în cap și bursele sunt praf. Mă gândesc că trăim într-un mecanism Rube Goldberg, primim un șut în fund, apoi un ciocan în tâmplă, iar după curge peste noi un butoi de smoală, imediat urmat de golirea unui sac plin de puf de gâscă. Apleacă-te, îngenuchează, aruncă-te pe burtă, târăște-te pe coate. Testele nu se mai termină dar unii oameni, ca părinții mei, nu simt nimic, trăind autist în lumea tragediilor mediocre: vecinul care își sparge peretele de la debara, vecina care scutură fața de masă plină de firmituri la mine pe balcon și-mi murdărește rufele și acum asta, biletul de autobus care a fost printat greșit.
Mă gândesc cu invidie la generația lor, născută după război, cu cincinale desenate clar, cu structuri precise, partid, mare adunare, CAER, terțe piețe, trei schimburi la serviciu și două programe la TV. Cu venit acasă la 3, cu serviciu pentru toată lumea, grădiniță, școală și nicio presiune să keep up with the Joneses. Uniformitate și conformitate. Fără unguri, homosexuali și criminali. O societate cu relieful unui fund de acvariu.
Fără stres.
Crizele au apărut târziu, în ultimii 7-8 ani de comunism, și i-au transformat din urși de circ, bine hrăniți și cu program de voie, în urși de circ fomiști, care făceau coada la Micșunica sau la Complexul Mare, la Ardealu sau la Universal ca să cumpere mâncare, să ne hrănească pe noi, loazele care acum le scot pe ochi că nu se implică în nimic, că se uită la universul care se svârcolește cu pântecăraie și nu se opresc să-i dea un triferment sau un pahar cu apă.
-Acum e rândul vostru să schimbați ceva, noi suntem bătrâni, așa spune generația lor.
-Dar totuși, când spuneți acum e rândul nostru se presupune că a fost și rândul vostru cândva. Voi ce ați făcut?
-Am avut grijă de voi, am suferit ca voi să nu suferiți, am îndurat regimul, căci ne era frică să nu pățim ceva și voi să creșteți fără părinți.
Dublă impunere, așa se cheamă în contabilitate. Plătim pentru trecut și pentru prezent, pentru o copilărie lângă părinți lași, pentru un prezent al propriei lașități.
Plătim. Când nu mai avem din ce, spargem pușculița lu ăla micu și după începem să vindem din casă. Apoi ne punem la colțul străzii și dăm în cap primului venit.

Țțțțțțțțțțțțrrrrrrrrrrrrrrrr.
-Alo! Hai că am liniștit-o! Cum e vremea? Ai udat florile?
Eternal sunshine of a spotless mind.
Sute de mii de oameni mor în conflicte armate, lira se prăbușește, Soros prevestește sfârșitul Europei, scoțienii vor înăuntru, englezii vor afară, rușii vor peste. Atâta timp cât am unt, pâine și salam de Sibiu, nici în cur nu mă doare.