Am locuit în 1999 o lună jumate la Bruxelles. Eram corespondentul ziarului X pe lângă NATO și UE, serveam sub un moș libidinos care mi-a explicat că meseria de jurnalist vine la pachet cu o generoasă oferire a decolteului spre pipăire unui număr de funcționari europeni. Cu țâța-n mână, mi-a povestit mentorul meu care și acum scrie la un ziar de circulație națională, altfel dă drumul la informații consilierul de la Bruxelles.
E singur în capitala Europei funcționarul, se jertfește pentru Uniune, pe jde mii de franci belgieni pe lună. Îndură vremea asta odioasă sărmanu funcționar european, mâncând la cantină file de somon cu sos de muștar și pătrunjel.
Aveam 25 de ani, fumam 3 pachete de țigări pe zi și beam o lădița de Chimay pe seară. În Grande Place, la ora 4 după-masă, pe lumină care va să zică, magrebieni îți lansau invitații să le-o sugi. Se simțeau și ei singuri, în această capitală a Europei unde dragostea nu există.
După Delhi, Bruxelles mi s-a părut cel mai sinistru loc de pe planetă.
Mai rău decât Stone Town, mai rău decât Jakarta, mai rău decât Cartagena sau Bogota. Capitala Europei, birocrați cu serviete și ficatu umflat, singuri în apartamentele lor cu chirie, neiubiți, mâncând cartofi prăjiți și bând bere de 12 grade.
Am rezistat o lună jumate. Mi-am ținut decolteul închis și țapul bătrân m-a trimis, dezamăgit, acasă. Am răsuflat ușurată și m-am grăbit spre România mea, țară nemembră EU, cu un președinte cu mâini moi și transpirate și un premier cu mustață de kurd și puține idei.
Nu m-am mai întors la Bruxelles decât 7 ani mai târziu, am stat 3 ore, în drum spre un festival rock. Nu m-aș mai întoarce pentru nimic în lume.
Spiritul european proiectat dinspre Bruxelles are miros de prăjeală, kebab și pișat de bețiv care a stropit temeinic un colț de bloc. Și nu am cum să nu mă gândesc că, dacă ar fi pus capitala Europei la Hamburg sau la Milano, la Sevilla, Roma sau chiar la Atena, englezii nu ar fi zis că vor afară din UE.