Scriu ca o descreierată în tren, în taxi, în mers, la coadă la covrigi, pe ciuci și într-un picior, la cartea pe care mi-a spus Virginia să o predau pe 1 septembrie că altfel îmi ia dreptul de vot și îmi dă foc la pașaport, îmi toacă buletinu și pe următoarele luni o să mai vizitez doar țara celor care nu cuvântă. Aia era lumea, n-are a face.
Deci scriu și mintea îmi fuge aiurea pentru că lucruri mult mai interesante se întâmplă lângă mine, cum ar fi bătrâna care vine de la Constanța cu trenul, e nefericită că a călătorit până acum în tăcere că erau niște turiști englezi în fața ei și se agață disperată de colacul de salvare al telefonului care trebuie să sune de 18 ori până îl dibuie în poșetă, drrrrr, drrrrrrr, drrrrrrr. Se duce la întâlnirea de 60 de ani de la terminarea facultății în care era considerată o persoană rațioanală și foarte organizată dar ..
-Poți să știi cum o să fiu privită acum? Că avem cu toții, ăștia de mai trăim, peste 80 de ani, nu mai cred că suntem prea raționali.
Vocea iese pe geamurile securizate, trece prin ușile electronic deschise și închise. O aude ursul prin a cărui pădure trecem și nașul care picotește la 5 vagoane de noi, e tare surdă bătrânica și cu toții asistăm la negocierea cinei cu nepotul angoasat de vizita ei, căci nu are nimic de mâncare acasă.
-Tu nu te înfricoșa, că eu nu mănânc seara mai nimic. Dacă eram acasă îmi făceam un sendviș, dar nu cu cașcaval, că nu-mi place cașcavalul. Un sendviș oi putea să-mi faci că trebuie să-ți fi dat mămică-ta niște dulceață, nu? Deci nu te înfricoșa, că eu nu mănânc mult, poate niște zacuscă, dar nu d-aia cu ciuperci, că nu-mi plac.
Eu m-aș înfricoșa rău în locul nepotului.
-Tu nu te înfricoșa, mănânc ceva, mă uit la 2 episoade la serialul ăsta de mă uit eu și mă culc.
În spatele meu, fetița de 3 ani care a informat tot vagonu că numele ei este Antonia o întreabă pe maică-sa unde este Antonia acum și dacă vrea mama ei ca Antonia să îi cumpere o banană. Mama vrea, fetița se repede între scaune, se uită la călători, culege de undeva din aerul care mă înconjoară o banană din care mușcă hotărât apoi se întoarce la mamă și spune: Antonia a mâncat banana. Antonia treci la colț.
Se cațără în genunchi pe scaun, se întoarce cu fața la spătarul bleumarin și așteaptă în tăcere să ispășească vina de a fi mâncat banana imaginară în timp ce maică-sa vorbește la telefon sau joacă șarpele, o idioată care nu vede copilul pedepsindu-se într-o criză de schizofrenie ca la manual, iar inginerul de peste drum privește scena cu un zâmbet tâmp pe buze, uite ce copil eficient, cum o lasă pe mama ei în pace să tricoteze rahat la telefon.
Doamne Dumnezeule, mai bine mă întorc la Japonia mea. Unde rămăsesem?

“Margareta nu a mai văzut români așa că ne oferă sake și ciocolată și atunci simt și eu nevoia să îi dau ceva, dar nu am decât bancnote, uite-l pe Grigorescu. O fi de la oxigen sau de la shabu-shabu sau sake, o fi de la șosetele vecinilor sau de la ciupercile din supă sau doar de la tâmpenia mea monumentală dar îi spun senină, atunci cînd mă întreabă dacă individul de pe bancnotă este compozitor sau artist, că nu, că e Cuza și că a fost cel care a unit națiunea într-o eroică și dramatică fuziune nucleară în ianuarie 1859.
Margareta e impresionată, plecăciunile continuă, ne frângem și noi din mijloc și zâmbim și spunem gozaimaaaas, gozaimaștaaaaaa, gozaimaaas și clienții râd mulțumiți că știm japoneză, gata, e clar, știm japoneză. Nu mai am niciun dubiu.”