Polițistul de frontieră aruncă pașaportul expert, pe sub geamul ghișeului. Nu îmi răspunde la salut, e ocupat să își sugă dinții cu un aer de negustor cu taraba goală pe care a pus un carton cu mesajul: nu vând nimic, am bani.
Bine am venit în România, țara bugetarului arogant. M-am obișnuit cu țara bugetarului arogant, mă minunează doar excepțiile.
Răutatea noastră din trafic, arțagul de la coadă, țâfna de la administrație, nesimțirea chelnerilor le-am pus mereu pe seama traumatizantului proces de decompresie. Am fost scufundați, noi, ca neam, 50 de ani într-un abis care ne-a anihilat organele bunului simț, ne-a turtit venele civilizației, ne-a anulat tradițiile, ne-a ucis competențele.
Întorși în `89 la suprafață, am urcat prea repede și plămânii aproape că ne-au explodat, timpanele ne-au crăpat. Normal că suntem răi, am fost ținuți 50 de ani la fundul istoriei și nu putem să iertăm asta vieții, futu-i mama ei de viață. Și atunci pocnim copilul peste față și pisicii îi tragem un bocanc în burtă, înjurăm o bătrână și îi spunem că o caută moartea pe acasă și blestemăm vecinu care ne scutură firmituri pe balcon. Nu i-ar mai muri mulți înainte, Doamne Iartă-mă!
Ce nu înțeleg este răutatea românească atunci când se întâmplă altor popoare. Când funcționara de la rentacar, fără să te privească, fixând pe sub ochelari un pixel pe computer, îți spune că ai de plătit 135 de euro taxă pentru că ai adus mașina murdară, în timp ce la 10 metri, în mijlocul aeroportului, îngrădită cu stâlpi legați cu bandă elastică, o vomă zace o oră fără ca cineva să o șteargă. Pardon?
-135 de euro, uite scrie și aici, îți arată funcționara tot cu ochii în computer și arătătorul ei atinge coala A4 țiplată pe care, în franceză și apoi în engleză scrie: se va plăti în cazul în care mașina este absolutely dirty. La traducerea în engleză, peste absolutely este trasă o dungă groasă, cu markerul.
-Păi nu e absolutely. E doar un pic de nisip, de pe șlapi, un pumn de nisip. Nu e cu vomă cum aveți voi aici, în mijlocul aeroportului.
Aduc băiatul care a preluat mașina. A terminat deja să dea cu aspiratorul, e gata. Îi spune funcționarei: nu era murdară, doar un pic.
Doamna cu ochelari ridică ochii și spune:
-Nu contează, trebuie să plătească 135 de euro.
De ce? Pentru că așa scrie și absolutely e tăiat cu negru și ea poate să decidă.
Răutate pură, de român hăituit de sistem, care nu poate respira fără să îl doară coastele rupte. Știți că se zice că durerea te înrăiește?
Poate doamna e bolnavă, poate a părăsit-o iubitul. De fapt, poate n-a cunoscut iubirea. Orice încercare de discuție prietenoasă se lovește și cade cu clinchet pe caldarâmul nepăsării. Cocoțată pe uriașul vrej al fasolei birocratice care a dus-o la nouri, se uită cu silă la încercarea mea de a explica, rațional, că nu am de ce să plătesc.
Răutate pură, de cea mai bună calitate.
Și atunci, ce faci? Scoți românul din tine, românul aruncat în debara, ca un costum de Ironman expirat. Îl scoți, îl îmbraci și îi spui funcționarei: vrei răutate, îți dau răutate, căci am de unde, că eu respir, mănânc și dorm cu răutatea în suflet căci atmosfera de pe planeta de unde vin eu e făcută din sulf, rahat și ură.
În încleștarea dintre un român și un francez rău, chiar și unul foarte rău, al doilea nu are nicio șansă. Dacă bagă ăștia probă olimpică la călcat în picioare un om, am fi campioni, secondați, probabil, de alți estici căliți de sistem.
La final, funcționara cedează. Nu voi plăti. Am învins. Ciudat, nu simt nicio plăcere. Ci doar o durere de stomac și ură.