În general sunt oameni bătrâni, arătând și mai rău din cauza neoanelor care le umplu cu lumină albă, rea, fiecare cută de pe față. Bătrâni e un substantiv prea îngust care nu le descrie cu acuratețe ființa. Sunt bătrâni și umili. Când deschid ușa cabinetului medicului, își lasă undeva în spate fundul, se cocoșează sub povara propriei micimi care îi trage jos, le coboară fruntea. Privirea țintește pământul. Intră doar după ce li se face semn să se apropie, speriați și recunoscători pentru timpul pe care individul în halat alb și l-a făcut pentru ei.
Se poate? strecoară mieros și apoi așteaptă cu ochi umezi, de câini, să li se spună șezi sau marș sau ceva.
Sunt într-un spital privat dar bătrânii nu par să observe asta. Ei vin dintr-o lume în care serviciile medicale se fac cu insinuări: vă cam place să trageți la măsea, nu-i așa? sau chiar cu urlete: cine pizda mă-tii te-a pus să bei să faci ciroză?
Ar face orice să nu ajungă la medic.
Ar sta 5 ani fără să-și facă analize.
Dar ce zic eu, maică-mea spune că nu a mai fost la control de 20 de ani.
Le este frică. Lasă dragă, că știu ce am. Toți sunt medici, toți se pricep, ia dragă niște No-Spa, normal că te doare burta, ai mâncat ca un animal 5 mici și un cârnat. Toată lumea halește cu pumnul pastile și la coadă la Farmacia Tei, vestită pentru prețurile incredibile pe care le are, stau oameni veniți din Brașov, Constanța și chiar și Timișoara.
Nu mă duc la medic, ce o să-mi spună?
Las că știu eu ce am.
Siguranța bătrânilor ascunde groaza. Teama că vor ajunge în fața unui Shiva nervos care îi va jigni, îi va jecmăni și, cu niște ghinion, le va tăia alt picior decât ăla cangrenat.
În fața mea e o bătrână cu gamba și glezna bandajate gros. Zice: de la o nimica toată s-a întâmplat, m-am lovit în duș și uite. Am stat o săptămână, mi-am pus comprese cu apă rece și mi-am pus și varză.
A ajuns la un spital privat. Nu știu dacă îi acoperă Casa de Sănătate consultația. Costă 180 de lei. Poate are o fiică pricopsită. Poate a câștigat la Loto.
Dar ceilalți?
Ceilalți se târăsc pe culoarele spitalului, bătrâni, umili, înfrânți, nici nu știu de ce vor să mai trăiască. Doar taică-miu e îmbrăcat în roșu și spune bancuri stafiilor care nu râd. Nu se face.
Mă gândesc la comunism, la ura aproapelui față de aproapele, la lipsa de respect colosală din societatea românească, la tot ce am pierdut atunci, în 23 august 1944 și la ceva ce nu am apucat să creștem vreodată: conștiința că merităm.
Merităm să avem servicii medicale civilizate.
Zi mamaie după mine: la revedere frunză de varză, bine ai venit consultație!
Nu poate. Frica i se citește în ochi. De data asta a scăpat, la controlul viitor medicul sigur o să o ucidă. Dintr-o privire. Cu o rețetă.
Nu ne mai facem bine niciodată.