Cartea fără nume

Nu am nume pentru carte. Cu America m-a ajutat Radu Bata. Acum însă ce mniezău mă fac?
Fac concurs.
Cine îmi dă un nume bun pentru cartea despre Mongolia, Japonia și Coreea de Sud primește un fir de păr să sufle peste el când are nevoie de mine. Știu, e veche gluma, dar mie tot îmi place.
Mai jos, ca să nu par că mă doare la bască de blog și îl las să se usuce, o altă bucățică din cartea fără nume.

Trenul aleargă pe podul Mapo cel cu trei nume. Oficial se cheamă Mapo, guvernul i-a zis Podul Vieții iar poporul îi spune Podul Sinucigașilor.
E cel mai faimos din cele 31 de poduri de pe râul Han. De 1 an, a fost gătit cu beculețe și zicători electronice cu poze inspiraționale care se activează când simt adolescentul gata să sară.

Trecătorul află de la statul corean că: Necazurile de acum vor părea nimicuri atunci când vei îmbătrâni sau Un moment dificil va dispărea așa cum apa râului curge peste pod și dispare în mare. 

Toate brizbrizurile ăstea au făcut ca, cele 15 tentative de sinucidere, cum au fost în 2011, să crească la 65. Cine ar fi zis că oamenii ăștia cu alcolemia priapică și iubire de poezie vor să ajungă rapid la poarta Raiului, la picioarele lui Buda sau în nimicul cosmic al ateilor, alegând să se arunce în apa murdară a Han-ului?
Poate nu vor să se sinucidă dar, pentru că nu știu să mimeze sinuciderea și sunt într-o piesă unde trebuie să pretindă că mor, o fac până la capăt. Uite cum a fost cazul unui celebru activist, Sung Jae-gi care a sărit de pe Mapo, zice gura lumii, ca să atragă sprijin financiar pentru cauza ong-ului său, Men`s Alliance, care lupta împotriva discriminării bărbaților de către noile legi care promovează egalitatea între sexe. Sung a sărit, în văzul colegilor și al restului trecătorilor și corpul i-a fost găsit după patru zile de căutări.

Nicăieri nu sunt garduri, d-ălea înalte, de filme americane. Nu văd poliție pe pod, guvernul pare să se bazeze pe hipnoza motto-urilor. Uite unul care zice: Cel mai strălucitor moment al vieții tale nu a venit încă.
Coreenii sunt pe locul doi în lume la rata de sinucideri, după Guyana. Mult înaintea unor țări cu trecutul apropiat sau prezentul violate cu bestialitate de comunism, războaie, terorism, foamete. De fapt, pe lista celor mai sinucigașe 25 de țări din lume nu mai există nicio țară cu economie occidentală în afară de foștii ocupanți, japonezii.

Zâmbește, mâine sigur va fi mai rău.
Probabil că micul student cu ochelari care m-a pozat cu cartonul cu motto-ul în mână a alertat poliția, crezând că are de-a face cu un deprimat cronic care tocmai s-a hotărât să facă echerul înainte să facă splash în râul Han.
Statisticile spun că cel mai atins grup demografic sunt bătrânii. Nu toți au o Ryungu să aibă grijă de ei la 93 de ani și nici bani să-și permită să stea la cămin. Duse sunt vremurile când copilașul oferea plin de dragoste filială mii de porții de mâncare, pomană la moartea genitorului.
Îmi amintesc că în Muzeul Culturii Populare, spuneau că 60 era considerată vârsta de aur. Atrunci se făcea masă mare la care veneau toate rudele și se serveau mâncăruri special concepute pentru această ocazie. Ai trecut peste ce era mai greu, viața de acum urma să fie o liniștită după-amiază de iarnă, cu tine chircit în fața sobei.
Cănuța cu apă nu mai e ce-a fost.
Bătrânii se sinucid ca să nu fie o povară pentru bugetul lu ăla micu.
Mă gândesc din nou la Ion Iliescu. El nu are copii și deci nu e povară pentru nimeni.
Mapo este, în acest caz, un pod mult prea îndepărtat.