-Akita, futu-ți capul tău, ai săpat ca o nesimțită și …
Jap, jap, palmele se aud pe crupa blănoasă a câinelui.
-Ce s-a întâmplat dragă?
-Cretina asta de cățea a săpat răsadurile, pusesem și eu niște răsaduri și le-a scormonit de le-a luat dracul.
-Păi trebuia să pui un gard.
Țara gardului răsare.
Oriunde te uiți e un gard, un zid, o sârmă ghimpată, un indicator care să-ți transmită că nu ai voie să treci, că aici e proprietatea lu cutare, a statului, a armatei. Și mormintele au garduri care să nu lase bulgărașii de pământ de la Marian să se rostogolească la Traian. Terasele din piețele publice sunt încojurate cu borne de piatră și copacii sunt prinși în cătușe metalice, ia de mai scapă tu de poți.
Pare primul gest istoric făcut de primii români. Să le zicem Glad și Menumorut. S-au întâlnit într-o poieniță, singurele suflete din spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au privit în ochi, au rupt trei vreascuri și au pus repede de un gard între ei.
Și apoi, vreme de 37 de ani, l-au mutat la stânga și la dreapta, l-au lungit și l-au întărit, au pus pietre și oșteni pe gard și după gardul ăsta au mai ridicat unele care să despartă bărbații viteji de cei lași, ceapa de roșii, găinile de vulpi, femeile de portofele.
Gardurile au pătruns în biserici, delimitând altarul de navă.
Gardurile înconjoară absurd Isuși răstigniți la marginea drumului sau cruci de fier care marchează la marginea vreunei șosele câte un accident sinistru.
Gardurile pun piedică mistreților să se întoarcă la familiile lor rămase de cealaltă parte.
Gardurile înalte ascund ciordeli de miliarde și viloace nesimțite în care mahării își ispășesc arestul la domiciliu.
În loc de vulturul valah, zimbrul moldovean sau acvila transilvăneană ar trebui să avem pe drapel o ulucă de lemn. Semnul profundei noastre incapacități de a percepe întregul.
Nu vezi că ăsta e al meu?
Treaba mea se termină în acest punct.
Nu trece mai departe.
Cine ți-a dat voie să te joci cu ăstea?
Ce-mi iese de aici?
Părți, bucățele, dumicați, firmituri. Fiecare cu gărdulețul lui care ne împiedică să ne unim în ceva mai mare care să ne țină la toți de foame. Ne culcăm mereu cu mațele chiorăind, nesătui și răi, oare ăla de peste gard a mâncat mai bine? Oare a sărit gardul la mine și mi-a furat un pepene? Oare dacă mut gardul ăsta 8 centimetri halindu-i din proprietatea lui, o să vadă?
Garduri ca arme de atac, garduri ca strategii de apărare, garduri protectoare și garduri delimitatoare. Fiecare dintre noi ar trebui să care mereu la el o ulucă mobilă pe care să o așeze frumos, pe masă, să-l despartă de vecinu la serviciu sau la restaurant, în autobuz sau  la policlinică. Să stai pitit după el și să nu lași pe nimeni să intre și să-ți răvășească răsadurile tocmai puse, futu-ți mama ta de câine! Să vezi ce gard de beton, de 4 metri, cu sârmă și reflectoare și ninjuți plătiți din alocația lui ăla micu îmi construiesc! Amin!