Splendidul loc al fericirii supreme

Radu mi-a spus să mă opresc din scris cărți de călătorii. Că sertarul ăsta cu oameni care scriu despre călătorii e plin cu ciorapi roși de molii. Că pute a repetiție și a mentă putredă. Pleacă de acolo, tu poți să scrii mai mult.
Am vrut să îi spun că eu nu scriu despre călătorii. Scriu despre timp și cum aleg oamenii să și-l umple, scriu despre ce uităm și ce nu știm că am uitat, scriu despre curiozitate și despre suficiență, despre geografia umană a vieții și despre alegerea de a ieși din loop.
Despre razna.
Despre oameni nelalocul lor și oameni la locul lor, nici primii și nici ceilalți neștiind că sunt la locul sau nelalocul lor.
Despre idiosincrazii și poezii scriu, despre singurătate și împreună și veșnica încercare de a prinde fericirea de mustăți, de o răsturna pe spate și de a o mângâia ca pe o pisică grasă, pe burtă.
Splendidul Loc al Fericirii Supreme este numele celei de-a treia cărți care pare să fie despre călătorii dar este despre toate de mai sus. Cartea căutărilor, cartea negăsirilor, cartea mărunțeniilor care compun viețile noastre consumate, unele, pe traiectorii clare. Altele, pe traiectorii sinuoase.
Splendidul Loc al Fericirii Supreme este, probabil, cel mai nefericit loc din Mongolia. Un templu distrus de comuniști, cadavrul lui adunat din țărână după 1990 și rezemat de un par. Pare viu, așa și-a zis tânăra democrație mongolă, privind hoitul descompus al templului.
Să-i spunem Splendidul Loc al Fericirii Supreme.
Poate cartea asta ar trebui să se cheme Cartea iluziilor, Cartea înșelăciunilor, Cartea Placebo.
Minciunile pe care ni le spunem toți, oriunde am fi, ca să supraviețuim.
Unii din noi sunt mai dramatici, unii mai relaxați, unii calmați de o sticlă de vodcă, alții de un shopping mall vuitor.
Oameni.

Și atunci cum să te oprești să scrii despre oameni?

O bucățică mai jos. Pagina 126 și pagina 127. Ne vedem la lansare.

“În ultima zi, de la atâta ploaie, drumuri proaste şi nevoiaşi cu vehicule rupte, au înaintat doar 12 kilometri.

— Ce motociclete aţi luat?
Amândoi călăresc o motocicletă rusească, IJ, faimosul Ural modelat după BMW R71, ciordit de sovietici în ’39 de la nemţi, prin intermediul suedezilor.
Motocicletele i-au costat 1 500 de euro bucata.
— Scump, îmi scapă cucul pe gură. Asta e, am trezit avariţia somnoroasă a elveţienilor.
— Crezi? Și nouă ni s-a părut.

Mâinile se frâng, conversaţia se stinge.

Înainte să se retragă în cortul lor, apuc să-i mai întreb de ghid.

— Ce-aţi făcut cu el stimabililor?
L-au trimis acasă. Nu vorbea nici germană, nici franceză, nici engleză. Vorbea mongolă şi pe aia puţin, aşa că l-au trimis acasă.

Padme e în colţ cu Dorj, discută mărunt, îşi şoptesc cuvinte aplecate într-o parte, ca într-o scrisoare aşternută de o mână de învăţătoare de ţară. El ne vede rămaşi singuri şi vine cu ea la masă, aduce o nouă sticlă de vodcă şi, în ciuda bilei care nu şi-a revenit, nu mă mai opun. Plouă. E noiembrie deşi e iulie, ce poţi să faci decât să bei încercând să îţi îngustezi universul, să-l faci mic şi inteligibil şi să-l bagi în buzunar, împăturit ca pe-o batistă parfumată. Bem ca mongolii, dintr-un singur pahar şi el povesteşte despre vânătoarea de leoparzi de zăpadă. Cică iarna Mongolia se umple de bogătani olandezi şi americani care vin să puşte oi argali şi irbişi, iar guvernul eliberează licenţe de vânătoare şi face o grămadă de bani din asta. Și din turismul extrem.

?????

Cum adică extrem? Vodca mi s-a lăsat pe creier ca o pleoapă pe ochi. Sunt mulţi turişti străini care vin să se dea cu maşinile prin nămeţi.

— Odată, acum vreo şapte ani, am făcut cu maşina 41 de kilometri în 11 ore, spune zâmbind amintirii Dorj.

Nu-nţeleg nimic. De ce zâmbeşte? Unde e plăcerea? Un-de e plă-cie-rea, mi se împleticeşte limba.

Pilotul-cioban-inginer-samsar de maşini furate se jură că nu există plăcere mai mare decât să calci viteza şi apoi să tragi frâna de mână şi să aluneci pe gheaţa lacului Khovsgol, ăsta acote, de aici, unde ajungem noi mâine.

Nu-i problemă cu gheaţa, are şapte metri grosime. Se sparge doar dacă treci cu camion de mare tonaj sau dacă e o iarnă mai caldă. Transportul de mărfuri către Rusia se face de obicei peste lac, pentru că, atunci când îngheaţă, devine autostrada perfectă. Topor de Fier spune că 74 de camioane sunt pe fundul lacului şi că din anii ’90, de când Khovsgol e parc naţional, nu mai ai voie să mai alergi cu maşina pe gheaţă. Cui îi pasă?

Ori suntem golani, ori nu suntem.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: