Foamea, boxul și amnezia

Vrăjitoarea de 98 de ani pozând cu trabuc în gură și flori în păr, mâinile ieșind ca niște rădăcini din solul trupului acoperit de o rochie albă, cu volane. Costă dacă vrei să îi faci o poză. Nimic nu-i gratis.
Cupluri tinere, umblând degajat la braț prin centrul Havanei, apropiindu-se timid și mereu cu un aer serviabil ca să te întrebe de unde ești, dacă la tine în țară se joacă baseball sau ai campioni la box și, indiferent de răspuns, dacă vrei să mergi la un concert Buena Vista Social Club sau poate să bei un cocktail la barul preferat al lui Hemingway.
Nu mulțumesc, nu mulțumesc, spui cu un nod în stomac, simțind că ceva nu e în regulă cu perechile ăstea de roboți care par că se cunosc de maxim 2 ore, care pun mereu aceleași întrebări, despre țară, box și baseball. Dar poate ești tu paranoic, poate așa se face small talkul în Cuba. Uite ăștia doi sunt niște îngerași rafaeliți, cu blugii pocnindu-le pe fese, nu ar face rău niciunei muște, doar dacă s-ar așeza cu bucile lor pline pe ea.
Îngerașii rafaeliți vorbesc de box, de gimnastică, își consumă în 100 de metri vocabularul și subiectele așa că în tăcere ne trec granița dintre Havana medievală și cea pre-modernă, cu magazine prăfoase și alimentare decorate cu mileuri pe care odihnesc la distanță de 30 de centimetri unele de altele sticle de vin de orez adus din China. Sărăcie pe care nu o poți uita chiar dacă vii dintr-o țară unde nu ai avut baseball. Ai avut box și ai avut comunism.
Se plătește cu pesos aici, tu turistul nu ai pesos ci pesos convertibles. Cu pesos convertibles poți să mergi în shop la Hotel Nacional, să îți cumperi jucării chinezești pentru că vine Crăciunul și au băgat jucării chinezești.
Îngerașii rafaeliți ne târăsc pe străzi mirosind a pipi revoluționar, printre clădiri prăbușindu-se în slow motion, printre cutii de plastic în care babe ridate au scos la vânzare 3 ouă, 2 papaya și un pepene zbârcit ca fețele lor.
Ne depun în pragul unei case tapetată pe interior în atlas purpuriu-vânăt, d-ăla de sală unde se țin ședințele de partid. E un paladar combinat cu bordel, servești supă de pui și apoi pasăre cubaneză, pe paturile acoperite cu atlasul vânăt. Curvele sunt tăcute și cuminți ca niște fete mari. Suntem doar noi în tot paladarul-bordel și cei doi îngerași primesc o farfurie de supă, comision că ne-au vânat și ne-au adus aici, în stomacul ăsta cu miros de săpun ieftin, care ghiorțăie de foame.
E sărăcie cruntă în Cuba.
La hotelul de 4 stele cu podeaua acoperită cu dale pictate, cu prosoapele îndoite în formă de lebădă sau elefant, dimineața ți se dă parizer prăjit, ca la Aro în 1987.
Nu am uitat nimic, futu-i mniezăii lui de Ceaușescu și îmi dau lacrimile de panică, dacă nu suntem în 2004 ci în 1984, dacă am căzut printr-o falie temporală înapoi, în anii `80, între rafturi aliniate precis cu cutii cu creveți vietnamezi și șampanie?
Pe drumul către Punta Gorda, copiii se aruncau în fața mașinilor cu numere vișinii, cele de închiriat. Frââââââânăăăăăăăăăăă, capul proiectat în parbriz, l-am lovit?
Nu.
Unde mergeți? Nu mai mergeți acolo, a fost uraganul Matilda, tornada Henry, cutremurul Valerie, au fost toate și au făcut praf hotelul vostru dar veniți la noi că mama are paturi și mâncare. Ai face orice ca să prinzi un turist grăscior. Te-ai arunca chiar și în fața mașinii.
În aeroportul din Havana, o olandeză pe la vreo 50 de ani cu figură de bătăuș târăște de braț un negru tânăr, încălțat în pantofi maro, butucănoși. Tocmai i-a cumpărat un trening lucios, în culorile drapelului cubanez, de la shop. Bărbatul strălucește de încântare, a făcut o afacere bună să se însoare cu olandeza matelot, deja culege roadele. Are chiar și verighetă de aur, la fel de sclipitoare ca viitorul care i se întinde în față, palma lui Dumnezeu, moale și roză, care uite, i-a ascultat rugămințile, l-a cules din țărâna cubaneză și îl poartă spre Olanda.
A scăpat.
Să rămâi 27 de ani în limbo, în nefireasca încremenire a visului pălărierului dement, te gândești că Dumnezeu te-a uitat.
Sigur te-a uitat.
Dar cel mai straniu este cum te uită cei care au avut și ei comunism și box, chiar dacă nu au avut baseball.
Un popor care a cunoscut foamea nu are voie să nu compătimească un popor înfometat. Și cu toate astea, dintr-o amnezie totală sau dintr-o cruzime stranie, poporul care a suferit de foame se întreabă plictisit: ce tot atâta tevatură? Las că știm noi că la voi e cald, aveți banane și rom, nu vă mai plângeți atât că fără Fidel erau americanii peste voi și vă distrugeau insula.
Și noi am avut campioni la box. Probabil de la loviturile la cap ni se trage.

3 comments
  1. catalin said:

    falie temporala, poate

    • feher said:

      Multumesc. Am corectat

  2. mm said:

    True

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: