Archive

Monthly Archives: November 2016

L-am întâlnit acum 19 ani. El și Robert păreau singurii oameni care nu au fost crescuți de omul Spân, într-o magazie în spatele casei. Nu se grăbeau să te strivească sub talpa bocancului la primul îndemn al haitei, vădeau o anormală sațietate sau lipsă de poftă de circ, ca o adiere caldă suprinsă în februarie în Tunguska.
Robert era hâtru și discret. Iulian era prietenos și deschis.
Cândva după, probabil într-o dimineață de vară de la începutul mileniului 3, când lumea era în vacanță, ei au fost retrași din producție, duși în laboratoarele conducerii unde au fost scanați, cercetați, testați și s-a decis că ceva e în neregulă cu circuitele lor. Creșteți nivelul agresivității, puneți-l la nivelul Năstase. Scădeți empatia, puneți-o la nivelul Băsescu.
Westworld.
Dar eu nu am știut asta, nu am știut până marți.
Pe Robert l-am pierdut de niște vreme în hățișurile unui post de televiziune cu fard discret de unitate militară. Pe Iulian l-am mai văzut, din când în când, scoțând capul din valuri de  scandaluri grotești, gafe incredibile și împleticeli care îi dădeau un ușor aer de retard. Omul care râdea când lumea plângea, omul care se ocupa de aspecte vestimentare când în jur se prăbușeau zgârie-norii. Un autist rătăcind greoi prin șanțurile subiectelor importante, incapabil să înțeleagă frontul discuției și cine e dușmanul.
Trebuia să îmi dau seama încă de atunci că nu mai e omul ăla de acum 19 ani, uneori simpatic, de cele mai multe ori cald și cordial, care spunea știrile la ora 10 sau 11 sau cât o fi fost. Omul ăla a dispărut și în carcasa lui locuiește acum un individ al cărui unic scop în viață este obținerea, cu orice preț, a faimei.
Audiență.
Un cioban de like-uri, un ciurdar de share-uri, un om pentru care forma este de un catralion de ori mai importantă decât fondul. Suntem pe facebook, ne văd 600 de oameni, apăsați like dacă sunteți de acord cu ce a spus doamna X, puneți față mânioasă, roșie, dacă nu vă place ceea ce a spus domnul Y.
Cine dă mai mult, cine se abține?
Eu pun față mânioasă pentru că Iulian, ca și Robert, sunt doar victime ale unui sistem crescut la sânul unui cetățean.
Adrian Sârbu, creatorul infoteinmentului și al derizoriului.
Acest Victor Frankenstein care a supt din trupurile supușilor ultimul strop de sânge cald, lăsându-i, reptilieni flămânzi, să caute cu disperare mereu soarele popularității.
Mi-e milă de Iulian, mi-e milă de Robert.
Au fost sacrificați. Mâinile și picioarele le-au fost amputate și ei au fost înșurubați pe un scaun de știri, în dosul unui birou, în fața unei camere de luat vederi. Aici dorm, aici mănâncă, aici își varsă ceaiul fierbinte în poală și nu au cum să îl șteargă.

Eu cred că trebuie să creăm sanatorii unde oamenii care au lucrat pentru Sârbu să vină la dezintoxicare. Unde psihologi, traumatologi, maseuri, filozofi, sociologi să îi reînvețe să își găsească umanitatea pierdută în imperiul Pro. Să restaureze parametrii inițiali, din 95 sau 94, când Iulian și Robert erau capabili să asculte și să înțeleagă că durerea personală și catastrofa colectivă nu sunt surse de audiență, ci șanse de ați reaminti că ești om.
Dați like dacă v-a plăcut ce am scris, dați share dacă mai vreți să scriu.

Cel mai mare truc pe care l-a pus Diavolul la cale a fost să convină lumea că nu există, zice Verbal Kint în Usual suspects.
Ne obișnuim cu forme ale răului, dormim cu ele, lăsăm răul ăsta mic să se ghemuiască în noi și ne convingem că nu e nimic, e doar un rău mic. Nu se pune. În definitiv nu suntem perfecți, trebuie că fiecare dintre noi are un defect ceva. Și persoanele ăstea care vin în fața noastră și spun: eu sunt fără de păcat sunt sigur nebune sau poate au fost antrenate în trupele speciale, știu să ia scheletele din dulapuri și să le piseze până nu mai rămâne nimic din ele. Doar un praf pe care îl trag pe nas.
Aseară, la dezbaterea de la Frontline despre anul trecut de la Colectiv, am cunoscut-o pe doctorița Roiu, cea care a vorbit pentru prima oară de infecțiile nosocomiale din spitalul de arși, cea care a fost acuzată de câțiva colegi și confrați că a plantat viermii pe rănile pacienților pe care echipa de investigații a lui Tolontan le-a arătat întru oroarea națională.
Doamna Roiu a spus că a fost adusă în fața comisiei disciplinare, că este hărțuită, că se teme că nu poate să își facă meseria.
Nu a făcut mare caz. Nu s-a dat cu fundul de pământ, nu a implorat și nu a arătat cu degetul. Nu a stors lacrimi. Singura ei apărare este că este avertizor de integritate.
“Avertizorul de integritate poate fi oricare dintre noi, indiferent că lucrăm în sectorul public sau în sectorul privat. (…) Nu e o profesie să fii avertizor, este un rol pe care ți-l asumi într-un anumit context în măsura în care acesta avertizează, se bucură de garanții pe care legea le oferă. Rămâne însă să vedem cum anume se aplică legea. Aici mai avem de lucru, pentru că instituția asta a avertizorului de integritate nu este încă foarte bine cunoscută. Asta este vestea mai puțin bună. Vestea bună este că nu suntem singuri în această materie. Sunt și alte țări. Nu e simplu să fii avertizor. E un lucru destul de elaborat, care trebuie să vină împreună cu un complex de garanții. Ele există în lege și trebuie să fie aplicate”, a afirmat Prună la Parlament, la Forumul Administrației Publice Locale.
În sală mai erau doi avertizori publici, angajați ai radioului public, la rândul lor hăituiți de conducerea instituției pentru că au vorbit despre abuzurile acesteia.
-Dar să știți că cercetarea disciplinară a doamnei Roiu nu a fost făcută pe cazul nosocomiale și viermi, a spus cineva, nu spui cine, persoană importantă.
-Niciodată nu se face așa. Îți găsesc bube în cap, încearcă să nu pară că de la faptul că ai rupt tăcerea ți se trage, a spus unul din avertizorii publici de la Radio România.
-Și nici comisia disciplinară nu i-a făcut nimic. Asta de ce nu a spus că nu s-a întâmplat nimic după comisia disciplinară?, a continuat persoana importantă, nu spui cine.
-Dar de ce să o hărțuiască, de ce să o cheme într-o comisie disciplinară? a parat avertizorul de la radio.
Cel mai mare truc pe care l-a pus la cale Diavolul a fost să convingă lumea că nu există.
Ce contează că s-a făcut comisie disciplinară și un om a fost judecat pe o temă oarecare, în încercarea de a fi mâzgălit profesional, discreditat, dat la coș. Taman acum, după ce a zis de nosocomiale, taman acum după ce a arătat viermii?
Ce contează că îți dau o palmă? Nu-mi zi acum că ți-am spart capul cu o palmă. Ce ți-am făcut, ha? Acum nu o să plângi de la o palmă.
A trecut un an de la Colectiv. S-au făcut investigații, unii medici, cum e doamna Roiu, au vorbit. Acum știm mai mult decât cu un an în urmă, nu mai suntem atât de proști și de ușor de manipulat. E mai bine decât acum un an, crede jurnalista Mirela Neag.
Nu cred că are dreptate.
Fiecare strat de mega-rău pe care îl absorbim, fiecare manifestare a Diavolului pe care o întâlnim, la început ne revoltă și apoi se depune ca sedimentul pe fundul sticlei. Suntem mai tăbăciți și astfel mai capabili să înghițim micul rău, porții mici de poloniu care ne întăresc dar ne și omoară, dar noi nu știm. E ceva rău că un om e hărțuit pentru curajul de a vorbi?
Suntem zombie, plimbându-ne printre fantomele celor care au avut norocul să moară.
Dosarul Revoluției e blocat, doar Stănculescu și câțiva speriați au făcut niște pârnaie.
Dosarul Colectiv nu a ajuns în instanță. În niciunul dintre ele nu este vorba de corupție.
Curajul doctoriței Roiu este inutil. Și uitat deja.
Noapte bună.