L-am întâlnit acum 19 ani. El și Robert păreau singurii oameni care nu au fost crescuți de omul Spân, într-o magazie în spatele casei. Nu se grăbeau să te strivească sub talpa bocancului la primul îndemn al haitei, vădeau o anormală sațietate sau lipsă de poftă de circ, ca o adiere caldă suprinsă în februarie în Tunguska.
Robert era hâtru și discret. Iulian era prietenos și deschis.
Cândva după, probabil într-o dimineață de vară de la începutul mileniului 3, când lumea era în vacanță, ei au fost retrași din producție, duși în laboratoarele conducerii unde au fost scanați, cercetați, testați și s-a decis că ceva e în neregulă cu circuitele lor. Creșteți nivelul agresivității, puneți-l la nivelul Năstase. Scădeți empatia, puneți-o la nivelul Băsescu.
Westworld.
Dar eu nu am știut asta, nu am știut până marți.
Pe Robert l-am pierdut de niște vreme în hățișurile unui post de televiziune cu fard discret de unitate militară. Pe Iulian l-am mai văzut, din când în când, scoțând capul din valuri de  scandaluri grotești, gafe incredibile și împleticeli care îi dădeau un ușor aer de retard. Omul care râdea când lumea plângea, omul care se ocupa de aspecte vestimentare când în jur se prăbușeau zgârie-norii. Un autist rătăcind greoi prin șanțurile subiectelor importante, incapabil să înțeleagă frontul discuției și cine e dușmanul.
Trebuia să îmi dau seama încă de atunci că nu mai e omul ăla de acum 19 ani, uneori simpatic, de cele mai multe ori cald și cordial, care spunea știrile la ora 10 sau 11 sau cât o fi fost. Omul ăla a dispărut și în carcasa lui locuiește acum un individ al cărui unic scop în viață este obținerea, cu orice preț, a faimei.
Audiență.
Un cioban de like-uri, un ciurdar de share-uri, un om pentru care forma este de un catralion de ori mai importantă decât fondul. Suntem pe facebook, ne văd 600 de oameni, apăsați like dacă sunteți de acord cu ce a spus doamna X, puneți față mânioasă, roșie, dacă nu vă place ceea ce a spus domnul Y.
Cine dă mai mult, cine se abține?
Eu pun față mânioasă pentru că Iulian, ca și Robert, sunt doar victime ale unui sistem crescut la sânul unui cetățean.
Adrian Sârbu, creatorul infoteinmentului și al derizoriului.
Acest Victor Frankenstein care a supt din trupurile supușilor ultimul strop de sânge cald, lăsându-i, reptilieni flămânzi, să caute cu disperare mereu soarele popularității.
Mi-e milă de Iulian, mi-e milă de Robert.
Au fost sacrificați. Mâinile și picioarele le-au fost amputate și ei au fost înșurubați pe un scaun de știri, în dosul unui birou, în fața unei camere de luat vederi. Aici dorm, aici mănâncă, aici își varsă ceaiul fierbinte în poală și nu au cum să îl șteargă.

Eu cred că trebuie să creăm sanatorii unde oamenii care au lucrat pentru Sârbu să vină la dezintoxicare. Unde psihologi, traumatologi, maseuri, filozofi, sociologi să îi reînvețe să își găsească umanitatea pierdută în imperiul Pro. Să restaureze parametrii inițiali, din 95 sau 94, când Iulian și Robert erau capabili să asculte și să înțeleagă că durerea personală și catastrofa colectivă nu sunt surse de audiență, ci șanse de ați reaminti că ești om.
Dați like dacă v-a plăcut ce am scris, dați share dacă mai vreți să scriu.