Moarte și art deco

Pantofii cu toc ridică o pulbere de sunete de pe podea. Cei 12 dansatori au trupurile strânse în costume negre cu marginile bătute în monezi argintii. Picioarele se mișcă atât de repede încât ochiul e surprins atunci când urechea e lovită de zgomotul tocului înfipt în lemnul scenei. Ce se aude? Cine bate?
Un grup de mariachi cântă în primul balcon din dreapta. Arată ca niște duhuri cărora lampa le-a rămas mică și îi strânge la șolduri. Unul din ei, violonist, are un cap enorm, de om de zăpadă afumat. Mă gîndesc cu milă la vioara pe care își așează falca. Sigur o doare.
Fetele intră chiuind pe scenă, toate cu părul negru, toate cu zâmbete roșii, toate cu brațe întinse de care fustele dantelelor atârnă albe, ca într-o poetică reclamă la virtuțile detergentului neobișnuit. Volanele se rotesc și capetele minuscule ale dansatoarelor sunt sorii acestor învolburate căi lactee textile, picioarele continuând să toace mărunt podeaua de lemn.
Zgomotele au ajuns până la burta mariachilor de la etajul 1. De aici, de la etajul 2, pot să întind mâna și să prind în palmă, ca pe o spumă, sunetele calde care se ridică spre cupola sălii din muzeul de bellas artes. Cupola de sticlă a palatului decupează siluete colorate, tăiate drept, art deco. Mozaicul de marmură pixelează pereții. Literele de alamă cu siluete elegante, de velier, anunță intrările, liftul, scările.
O eleganță pierdută sub egalitarism și consumism, rătăcită în superficialitate și sărăcie. Dansatorii strigă Viva Mexico!! și sala e în picioare aplaudând, bătăile din palme ritmice, la unison, stârnesc aerul care se repede în coloanele sălii ca o echipă de pădurari eficienți. Se zguduie palatul întreg și vrăjitoarele cu flori în păr de pe scenă adună sunetele dormante, le trezesc cu lovituri de tocuri și apoi le trimit ca pe o haită dezlănțuită să roadă pereții acoperiți cu mozaicuri delicate.
Cutremur.
Așa o să mor. Cu palatul bellas artes căzând pe mine, acoperindu-mă cu arhitectura unei epoci pierdute, o să se surpe cupola de sticlă pictată și o să mă închidă sub ea ca pe un țânțar prins în chihlimbar acum 900 de milioane de ani.
Vivaaaa Mexico!!!! strigă mariachi și sala chiuie și palatul se zguduie.
Ce straniu lucru să te gândești la moarte când lumea cântă despre viață, îmi spun și-mi amintesc de indienii Lakota care credeau că lumea a fost creată din cântec.
Creatorul a cântat cerul și ploaia, a cântat pământul și norii.
Un mariachi cântă acum la harpă, aleargă pe corzi ca un maratonist disperat să ducă mai departe vestea cea bună. Oare ce-o fi creat cântecul lui? O căsuță în junglă, un pod peste un râu, o școală la poalele vulcanului?
Viva Mexico!!! Dansatoarele se țin de mână și vin la marginea scenei, piepturile se ridică și coboară iute, agitat, ca după o goană mare.
Sunt foarte frumoase și obosite și așa frumoase și obosite ar trebui să se întindă în poienița sălii, sub reflectoare, ca niște căprioare, să adoarmă visând lumea asta plină de moarte. Și art deco.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: