Archive

Monthly Archives: December 2016

Moș Crăciun e brunet, gras și părul gelat are rigiditatea unei crinoline peste care nu reușește să își tragă căciula roșie mult prea mică. Rămâne agățată în părul tare căciula și el transpiră agitat, hipopotam între rafturile cu băuturi fine, uitând să mai îmbie mușterii să le cumpere. În balconul minion, cu feroneria roasă, se bălăngăne un om de zăpadă gonflabil. E făcut dintr-o zăpadă murdară și are vestă roșie. Peste drum de el, în fața unei spălătorii de mașini, tremură ca o piftie, agitat de aerul care îl umple în rafale, un Moș Crăciun cu barbă albă și o burtă imensă, de om obișnuit să mănânce prost și să bea și mai prost.
În piața Medellin sunt atârnate pinatas enorme. Sunt stele de Crăciun, sunt măgăruși sau scheleți, sunt globuri și mașini, uite una cu fățăul lui Trump. No foto, no foto, urlă negustorul. E agitat și își păzește marfa cu un aer de pițigoi atent.
Pinata umplu balcoanele, sunt atârnate în magazine, în cârciumi. Bucățelele de hârtie lucioasă în care sunt învelite prind razele de soare și le trimit înapoi, cu un rever de Venus Williams, soarele se lovește de scutul oglindă al altei pinata și uite așa lumina zboară tăiată sau lobată peste fileul străzii, peste strigătele vânzătorilor de tacos și tamales care toacă cu mișcări iuți ardei, roșii și ceapă, munți de ceapă și totuși nu plâng. Cum fac domle ăștia de nu plâng de la ceapă?
Pinata, zice internetul, a fost adusă în secolul XIV în Europa din China. Pignatta este numele italian al ulcelei de lut umplute cu bombonici și fructe uscate, învelită la rândul ei în cârpe și hârtii colorate. O agăți de o grindă și o lovești cu un ciomag până se crapă și conținutul se varsă pe jos. Împreună cu pojaru și scarlatina, spaniolii au adus și pinata în America Centrală unde, ce să vezi, aztecii aveau și ei un obicei similar. Poate tot de la chinezi, nu știm încă asta. Pinata aztecă era parte importantă din sărbătoarea de la mijlocul lui decembrie a zilei zeului Soare, Huitzilopochtli, era acoperită cu pene și cei care trebuiau să o spargă erau legați la ochi.
Dominicanii și-au zis că niciodată coincidențele nu trebuie lăsate pe raft, să le ia următorul client. Așa că au preluat pinata aztecă, au combinat-o cu Crăciunul și a ieșit o lecție de rezistență în fața răului. Pinata stea avea 7 colțuri reprezentând cele 7 păcate ale omului, vasul de lut era răul iar fructele uscate dinăuntru erau tentațiile care momesc micul amerindian în pădurea păcatelor. Pocnind cu bățul pinata, creștinul se lupta cu răul și era răsplătit pentru credința sa cu dulciurile din vasul spart.
Pe masă sunt pinata de hârtie. Nu se mai fac acum decât din carton și din cârpe. Vasele de ceramică erau periculoase pentru copii a zis statul. Pinata nu are 7 colțuri ci 9. Care or fi celelalte 2 păcate capitale? Să nu mergi la vot și să fii troll de facebook.
Poate.
Pe lângă mine trece un cetățean care are mâna stângă vârâtă în ghips și telefonul prins în fașa care îi ține cotul. Arată ca o pinata cu design nordic în care dacă lovesc o să se spargă și o să cadă nu fructe exotice ci piese de mobilier IKEA.
Sufragio efectivo, No Reeleccion! scrie pe un drapel înțepenit în muralul de la capătul scărilor somptuoase și cuvintele revoluției mexicane lovesc inutil cu ciomegele lor fonetice căpățâna mea de lut. Nu se sparge, nimic nu curge din ea. Nu tu o bombonică, nu tu un prezervativ.
Sunt o pinata seacă din care nimeni nu poate stoarce nimic.
Ce să faci? N-ai ce să faci!

Pe ecran oceanul se adâncește trecând de la un bleu ciel la un bleu marin. Sau poate chiar indigo. Sunt undeva la 9000 de metri deasupra petelor albe care plutesc ca bucățelele dintr-o hârtie ruptă și aruncată de Dumnezeu, aflat într-o criză de inspirație. Doamne ce siropuri scriu, și-a spus Dumnezeu și a aruncat în ocean hârtiuțele care îi poartă vorbele scrise cu cerneală albastră, culoarea adâncurilor, acolo unde nu trăiește decât peștele cu felinar în coadă care chiar și așa se împiedică de mobilă și înjură, trimițând bule de aer spre suprafață. 5000 de metri călătoresc bolboroselile peștelui cu felinar în coadă, trecând pe lângă submarine rusești care dau târcoale Groenlandei și apoi ies la suprafață lângă bucățelele de hârtie din manuscrisul lui Dumnezeu care sunt, iată, iceberguri vârstate cu vinișoare bleu. Sunt duse de curenți spre moarte, se topesc ca noi, clipă cu clipă.
Trecem pe lângă Nuuk, mă rog, pe ecran apare la jumătate de centimetru mai la nord de avionul nostru enorm, cât o țară. Bolboroselile peștelui cu felinar în coadă urcă, încălzite, spre avion și îl scutură, zdrummmmmmg, zdruuuummmmmpppp. Se aprinde semnalul și trebuie să ne punem centurile de siguranță în timp ce sub noi oceanul e indigo iar pe ecranul din față este bleu și a apărut și Alaska în cadru. Nova Scoția. Are un țărm nesigur, deșirat, ca o cămașă de noapte agățată în scaieți.
Avionul se zguduie dar se încăpățânează să treacă peste gropile din aerul curat. Vântul bate cu  157 de kilometri pe oră din față, are o mână pusă pe nas avionul dar el împinge și iată-l izbucnind peste albul colosal al Alaskăi. De aici, de la 10000 de metri, se văd glomotoace de pământ îngropate sub zăpadă, ca și când a nins pe neașteptate și a prins o turmă de oi adormite dedesubt. Obrazul nebărbierit al continentului, cu tulei trecând prin omăt pare nemângâiat, încrâncenat, îmbătrânit în această nesfârșită liniște și singurătate.
Dar apoi uite o șosea, albă, tăind drept obrazul și uite râuri, albe, curgând imprecis, indecis, învârtindu-se printre oile adormite sub zăpadă. Și încet, încet, Canada lasă albul să plece și introduce păduri negre și orașe gri, fum de la coșuri și șosele cenușii. Marele lac este albastru-gri și Chicago e gri cu alb și negru, ordonat, pieptănat, aglomerat.
America e dedesubt și stewardesa îmi povestește că e prietenă cu Ina, da, Ina din Mangalia, superstarul muzicii pop europene. Avionul zboară lin, 13 kilometri are vântul care bate din față și câmpiile indienilor Sioux și Navajo și Cherokee sunt dedesubt pentru câteva clipe. Dar totul dispare, ca și istoria, atunci când zbori cu 900 de kilometri pe oră.
România e departe, îndepărtându-se cu 900 de kilometri pe oră de mine. Ce Big Bang fericit.

E patru jumate, claxoanele au ocupat Calea Victoriei. S-au așezat cu fundurile pe mașini, îndoind tabla cu greutatea zgomotului. Pe pista de biciclete un curier nonșalant, pedalează invidiat de toată lumea: uite-l p-ăsta, e drept că e în ger, dar se mișcă. Până aici s-a mișcat. O tăntică împinge botul mașinii la stânga, mai sunt două mașini în față, nu are unde să se ducă, a înaintat fix 40 de centimetri dar a secționat în momentu ăsta pista de biciclete. Curierul se dă jos, se apropie de mașină și comunică șoferiței că nu e prea excelent ce a făcut. Tăntica e însoțită de un băiat nervos, cu tâmplele rase. Știu că e nervos pentru că dă geamul jos și purcede să-l înjure pe biciclist, claxoanele continuă să cadă ca o ploaie de vară, torențială, peste această natură moartă cu blocaj viu. Curierul se înfierbântă, își lasă capul pe spate și apoi și-l trimite în față, cu un scuipat gros ieșind în slowmotion, rostogolindu-se prin aerul rece și căzând, înghețat, pe lângă mașină. Băiatul cu tâmple rase țâșnește din mașină, reformulez, băiatul cu tâmple rase pare smuls din mașină de mâna unui stomatolog invizibil, iese cu piciorul drept ridicat la unghi drept, arată ca o măsea nervoasă și poc, își înfige piciorul în pieptul curierului care nu a apucat să se dezmeticească. Zboară un metru biciclistul, e pe jos și acum măseaua nervoasă îi cară pumni în timp ce tăntica iese din mașină, se repede urlând dar nu mai știi ce, e și ea un claxon într-un ocean de claxoane. Câțiva trecători îi despart, curierul înșfacă lacătul de bicicletă și încearcă să-l ajungă din urmă pe băiatul nervos care este acum preluat de un domn în costum, cu demnitate de lucrător în comerț exterior. A ieșit dintr-o mașină, de la hotel Capitol? Habar n-am, dar pare că știe cum să liniștească măseaua nervoasă care nu vrea să intre în gingia lui de tablă, ar mai vrea să îi dea un pumn curierului care chiar acum, în timp ce își adună cutia și bicicleta de pe jos, își ia un picior în spate de la un moș care apare de după colț. Are un plovăr în dungi moșul, nu are geacă și nici bască pe frigul ăsta. O fi ieșit de la frizerie, dintr-o mașină? Îi trage un picior în spate biciclistului și apoi fuge laș, nici oamenii strânși lângă curier nu apucă să zică nimic. Veni, vidi, pocnește, vici.
Un fight club ar trebui să facem în orașul ăsta stăpânit de ură și claxoane.
M-aș îmbogăți dacă aș deschide un fight club. Ce Frontline Club, ce dezbateri despre Iran sau Brâncuși. Apropo, la ultima dezbatere au venit fix 2 oameni, că meci Steaua, că petrecere Crăciun, că serbare copil, că joi, că mai dă-i dracu pe ăștia cu Brâncuși. Pentru prima oară în 3 ani am renunțat la eveniment și am plecat cu avocatul familiei Romașcu să bem o bere și să aflăm cum se poartă statul român cu operele de artă, dar despre asta scriu mâine, poimâine.
Nu pot să mi-l scot din minte pe moșul în plovăr cu dungi. Cum a venit el, de unde o fi venit, așa, cu capul gol, să lovească un biciclist pe care îl bătuse altul deja. Și apoi, după ce i-a tras una, răcorit, s-a întors și a plecat de unde a venit, spre frizerie poate, să aștepte să intre la nea Vali, la tuns. Nu am cum să nu admir eficiența moșului, mă duc și dau în ăsta, deja bătut, nu încep unul nou.
Claxoanele au ocupat Calea Victoriei și oamenii care apasă pe ele sunt mânioși. Au atât de multă mânie pe care nu știu cum să o folosească. Să meargă la primărie, să meargă la doamna actriță Bitănescu, să meargă la Viena la casa fiului lui Oprescu?
Păi cum să meargă, nu vezi că nimic nu mișcă? Doar curierul ăla, futu-i Dumnezeii mamii lui de curier, el e liber și mișcă printre mașini. Cine se crede domle să se miște, când noi toți stăm. Să nu-i tragi un picior în spate și-un pumn în falcă?
Fight club. Aplic mâine pentru un permis la primărie. Sunt sigură că doamna Firea o să mi-l dea. O să-i zic că-l chem pe Brad Pitt la inaugurare.

Hotel Aro Palace. Peste 80% deținut de SIF Transilvania unde tartore este de 20 de ani Mihai Fercală declarat în octombrie 2016 de către Autoritatea de Supraveghere Fiscală incapabil să asigure„un management corect prudent și eficient al societăților de investiții financiare”.
1 decembrie 2016, holul Aro Palace. Doi bărbați așezați pe fotolii sunt ridicați de către bodyguarzii trimiși de către un pițigoi cu plovăr roșu. Li se cere să părăsească clădirea hotelului. De ce? Pentru că nu au voie să staționeze aici. De ce?
-Nu trebuie să vă dăm nicio explicație, e instituție privată Aro și își rezervă dreptul să își aleagă clienții. Pițigoiul în plovăr roșu e iritat.
Unul din bărbați începe să explice: există o lege anti-discriminare. Ea spune că nu poți să dai afară pe cineva dintr-o instituție privată sau publică, dintr-un hol de hotel sau dintr-un restaurant, din Primărie sau din biserică fără să îi spui de ce îl dai afară și acest motiv trebuie să fie temeinic. Bodyguarzii confirmă că au mai fost solicitați o singură dată să arunce pe cineva în stradă.
-Atunci trebuia să evacuăm un boschetar.
Boschetarul se culcase și dormise mai bine de o oră pe fotoliile hotelului de 5 stele.
-Mirosim urât?
-Nu. Dar nu aveți voie să stați aici.
-Ok. Unde putem merge să bem o cafea?
-Sus, la etaj este un restaurant, sare plină de solicitudine recepționera.
Tovărășelul în plovăr roșu intervine decisiv. Recepționerei i se sucește mâna la spate. Strigă după cei doi bărbați că nu mai sunt locuri nici la restaurant și că trebuie să plece.
-De ce? Ce am făcut?
Unul dintre bărbați își aduce copilul la Aro, la ora de înot. Celălalt vine săptămânal la piscină. Niciodată nu a fost umilit în halul ăsta.
Pițigoiul își face treaba așa cum a fost pus de mai marii orașului.
S-au strâns pe 1 decembrie la o chermeză finanțată din bani publici, prefect, primar, politruci. Au dat o hotărâre de consiliu local în pripă, au găsit niște mii de lei pe care i-au virat la Aro și numai decât s-a organizat o masă festivă cu ocazia zilei naționale. A venit cabaretul cu ocazia zilei naționale. Și au venit și cei doi bărbați ca să îi întrebe pe prefect, primar, consilieri dacă intră bine sarmaua pe gât atunci când mănâncă pe banii boului de contribuabil.
Păi ce, președintele Iohannis nu face dineu festiv de ziua României?
Ba da, dar instituția președinției are alte atribuții. Și apoi, cum ați stabilit lista de invitați? Cine a venit la desfătăciune? Pe ce criterii?
Pițigoiul în plovăr roșu este sesizat de un satrap local. Ia dă-i frate pe ăștia doi afară, ca ce chestie vin ei să ne întrebe pe noi ce și cum.
Pițigoiul se execută.
Gașca de potentați trebuie să fie lăsați să le tihnească vederea chiloților dansatoarelor.
Mă gândesc că sunt acționar SIF Transilvania, de când cu privatizarea prin MEBO, de pe vremea când SIF-urile se chemau FPP. Deci am și eu o parte din ARO Palace, poate un petic dintr-un mâner de fotoliu. Mă gândesc că am stat pe holurile lui Aro când cu Cerbu de Aur cu orele, fără să ne întrebe nimeni nimic. Mă gândesc la bișnițarii care s-au bătut cu săbii cu jandarmii, în hol la Aro, să fi fost 93-94. Da, da, săbii și hangere.
Mă gândesc la monstruoasele afaceri făcute sub Fercală, la scoaterea la vânzare a Cetățuii Brașovului care, în ciuda celor 400 de ani de existență, a ajuns ca o brichetă ciordită în poșeta lui ARO Palace și deci a SIF Transilvania. La DNA care investighează această simpatică schimbare de proprietar și se uită câș la dreptul de preempțiune al Primăriei care, ca să nu lase să încapă pe mâna străinilor Cetățuia, ar fi trebuit să îi dea 3-4 milioane de euro lu Aro Palace pe ceva ce era de drept al orașului.
Scripcaru, Fercală, ce parandărăt simpatic ar fi ieșit, nu-i așa?
Cei doi bărbați umiliți de pițigoiul în plovăr roșu nu-și revin din șoc.
Poți să știi mama legilor, poți să fii tata tribunalelor și să îți cunoști perfect toate drepturile, pentru ticăloșii din țara asta e totuna. Întotdeauna vor avea un pițigoi cu plovăr roșu cu bunul simț lobotomizat și doi bodiguarzi cu minți cețoase care vor spune: îmi pare rău, dar eu respect ordinele că dacă nu, îmi pierd locul de muncă.
E prea târziu să ne luăm țara înapoi.
Au băut-o, au violat-o, au consumat-o. Și au plătit muzica și dansul din banii noștri.
Bine că nu din banii lui Soros.

Bărbatul zace pe spate, în zăpadă, ochii deschiși sunt înghețați sub un strat de chiciură. Cărțile sunt împrăștiate în jurul lui și un urs carpatin stă rezemat de un trunchi de brad răsfoind tacticos una dintre ele.
Sau
Bărbatul își desprinde tâmpla de pe masa de metal înghețată. Pielea se dezlipește cu greu de tăblie și ochii îi rătăcesc în cârciuma pustie. Un godin din fontă abia mai fumegă. În fața ușiței sunt cotoare de cărți și, hă-hăm, o tuse seacă îl face să întoarcă cu greu gâtu înțepenit. În spatele lui, un malac cu pieptul păros gol, îmbrăcat în izmene murdare, îi face cu ochiul, îi trimite un pupic din vârful buzelor și apoi se reapucă să citească din ultimul volum rămas intact. Abia acum bărbatul simte o puternică durere anală.
Sau
Bărbatul era în mașină atunci când peretele casei lângă care staționa prins în convoiul uriaș de la intrarea în Comarnic, a decis să se desprindă de restul construcției și să îi turtească mașina. Cele 30 de cărți au fost ferite de sânge de țipla în care erau învelite dar chiar și așa, nu au putut fi salvate din carcasa metalică turtită în care bărbatul fusese redus la o bidimensionalitate de bandă desenată.
Sau
Autostopistul era un bărbat pitic însoțit de 4 porci de guineea pe care îi ținea într-o căciulă mare, rusească. Mergea la târgul de Crăciun de la Sinaia. Bărbatul l-a întrebat dacă fac caca la el în mașină, nu pot să facă aici caca pentru că are cărți pe care trebuie să le ducă la Brașov. Sunt cuminți, l-a asigurat piticul. Nu fac caca și chiar dacă fac, sunt niște căcăreze mici, nu le vezi. Bărbatul a uitat de porci, ascultându-l pe pitic povestind despre paradele de la Mamaia, unde a fost chemat să participe de Radu Mazăre personal. A fost îmbrăcat în duhul lămpii, în sultan, în extraterestru. Porcii de guineea au ras între timp toate cãrtile. Sau ros. Ros-ras. 

Curierul angajat de editură să aducă la Brașov cărțile pentru lansare a plecat luni din București și nu a ajuns nici până azi. Ce-o fi pățit mă gândesc de miercuri încoace când am realizat că nu o să am cărți la lansare, o să lansez un pdf. Aș fi putut face istorie. Lansarea unui pdf, veniți toți cu un stick și vă pun cartea pe el.
Oare ce-o fi pățit curierul?
O fi trecut pe lângă Brașov și mașina i-o fi patinat pe gheața de pe drum și astfel a alunecat și aunecat și iar alunecat 673 de kilometri și acum e undeva în Ucraina, frig în Ucraina. A încercat să se încălzească cu Splendidul loc al Fericirii Supreme, s-a acoperit cu 20 de cărți. 10 a încercat să le vândă unor bucovineni, pentru vodcă.
Sau poate sirenele de la Bușteni l-au chemat și el, bărbatul, nu era legat de catarg așa că a cedat și a fugit cu ele în apele pline de pungi ale Prahovei.

Ceva nu e în regulă cu țara asta.
Bunul simț a dispărut acum niște vreme, a fost trimis și el cu un curier halit de urs.
Onestitatea a dispărut și ea, tot cu un curier.
Acum și cărțile.
Splendidul Loc e acolo unde cărțile ajung la timp.
Nu aici.
Niciodată.

În Ungaria, Marea Britanie, Franța, Spania sau Italia, Arhiva Națională este plasată sub Ministerul Culturii. Doar la voi, în România, Arhiva Națională este sub Ministerul de Interne.
Ce spune asta despre România?
Ce spune asta despre voi?
Eu sunt mic, nu știu nimic, tata în pod belește oaia. Asta era ultima frază a unui banc spus de taică-miu la petreceri care umplea camera de cumulonimbuși de râs vârtos.
Eu nu știu nimic dar de fapt știu dar nu înțeleg ce știu.
Analfabetism filozofico-funcțional.
Noi știm cu toții că Arhivele Naționale sunt plasate în subordinea Ministerului de Interne. Dar genul ăsta de informație nu reușește să creeze niciun fel de semn de întrebare pentru că, deși știm că Internele sunt cu milițieni, nu prea înțelegem ce este Arhiva Națională și de ce ne-ar păsa de ea.
Arhiva Națională este istoria neamului, colecția de semne desenate cu creionul pe canatul ușii, arătând câți centimetri a mai crescut poporul. În Arhiva Națională ai hărți și documente comerciale, scrisori și tratate, de acum aproape 1000 de ani și de acu 30. Istoria e conștiință, istoria e cultură. În cazul nostru conștiința națională e sub cheie la Ministerul de Interne. Acest dosar nu îl puteți vedea, nici la acesta nu aveți acces.
Un milițian îți dă peste mână când vrei să o mângâi pe bunica și tu nu ai nicio problemă cu asta.
Eu sunt mic, nu știu nimic, tata în pod belește oaia. Pe wikipedia zice așa:
“În 1951, în timpul perioadei comuniste, Direcția Arhivelor Statului a trecut sub controlul Ministerului Afacerilor Interne și modelul sovietic de organizare a fost adoptat. O nouă lege a Arhivelor a intrat în vigoare în 1996, ca urmare a căderii regimului comunist din România la 1989.[7] Un nou proiect de lege a Arhivelor, care se dorește să racordeze instituția Arhivelor Naționale la realitățile europene, a fost înaintat spre aprobare și aflat în dezbaterea Parlamentului încă din 2008,însă adoptarea sa întârzie.”

Patrioții ies la paradă îmbrăcați în sentimente subțiri care nu le țin de cald. D-aia trebuie să bea o citirică, să se înghesuie în alți patrioți ieșiți la pomana cu fasole. Le e frig cu patriotismul lor găurit care lasă să li se vadă pielea de găină.
Istoricul maghiar Andrea Varga a vorbit acum 1 săptămână cu pasiune despre stupiditatea și anacronismul menținerii Arhivelor Naționale în subordinea Internelor. E adevărat că, fiind un om bolnăvicios de timid, s-a târât sub un pat imaginar și, ascunsă acolo, departe de ceilalți vorbitori, a turuit într-o limbă română greu inteligibilă povești despre revoluționarii români de la 1956, despre cât de greu e să vezi la Arhiva Națională dosarele torționarilor, despre faptul că suntem ultima țară din Uniunea Europeană care nu a casat sentințele politice date în perioada comunistă, despre lipsa noastră de busolă morală, despre incultura civică crasă care domină societatea românească, despre formula chimică a ortodoxiei și ce se întâmplă când amesteci ortodoxie cu foame și Arhive Naționale vegheate de milițieni.

-Nu a fost o înregistrare prea bună, unguroaica a fost arogantă cu românii, nu cred că operatorul a păstrat ceva din filmare.
Jurnalistul e dezamăgit. Nu a înțeles nimic. Ascultându-l îmi amintesc de extraterestrul lui Vonnegut, ajuns în bătătura fermierului, încercând să-i transmită acestuia că îi arde șura dar în limba lui, extraterestră, constând într-un amestec de step și pârțuri. Pentru că nu înțelegea ce zice, fermierul l-a ucis cu o lovitură de lopată.
Andrea Varga este un misionar fără șansă. Cât timp nu o să învețe să spună adevăruri cu miros de țuică, dând capete în gură sau punându-și fustele în cap în accese de țățism patriotic, nimeni nu o să înțeleagă ce zice.
Unguroaica a fost arogantă.
Nu contează că este unul din puținii istorici care se ocupă de ROMÂNII de la 1956, închiși sau uciși de comuniști. Nu contează că ne arată că, dacă vrem să avem o conștiință, ar trebui să o scoatem de sub lacătele milițienilor.
E unguroaică. Și ei, ungurii, l-au ucis pe Mihai Viteazu. Scrie și în Arhiva Națională.