Lumini roșii și albastre se gudură ca niște câini fericiți că ai venit acasă pe ecranul aparatului de păcănele. Un bătrân cu pielea cu două numere mai mari trage de manetă plonjând încântat în infinita clipă când sorții decid dacă va fi un om bogat sau nu. Se droghează cu timpul ăsta al speranței, luminile tremură pe ecran și bătrânul își ține respirația, scufundat în apele așteptării, clare și benevolente. Cireșe, căpșună, banană, nu a fost să fie dar nu de asta joacă. O monedă coboară pe tobogan și bătrânul își mai cumpără timp de la ghereta cu speranță.
E 2 ianuarie, e soare, în piața Santiago familiile strânse în jurul unor mese de plastic mestecă tacoși și beau Coca Cola la 355 mililitrii. Știai că Mexicul este cel mai mare consumator de Coca Cola din lume?
Nu știam.
Știai că aici Cola este făcută cu zahăr, nu cu sirop de porumb și că este de 78 de ori mai vicioasă, creând dependență, o națiune drogată cu cola, știai?
Uită de mariachi, sombreros, chihuahua.
Noile simboluri ale Mexicoului sunt obezitatea și diabetul infantil căci da, mămicile le pun copilașilor în biberoane apă niagră, cum ziceau moldovenii de peste Prut prin `90. Apa niagră îngrașă mariachiul , îi lasă o urmă roșie pe fruntea strânsă de un sombrero care a uitat să crească, căci pe el nimeni nu l-a udat cu Coca Cola.
E 2 ianuarie și parcul e verde și catedrala albă, păsări negre trimit piuituri care se întrec cu scheunatul păcănelelor și în amorțeala după-amiezii simți că anul care a trecut și-a lăsat geamantanele în dormitor, rugându-l pe anul care a venit să-l mai lase să dea o tură prin oraș, să-și facă un selfie în piața mare. Are tren doar diseară, la 9.20. De fapt nu are tren, are autobus. Știai că nu mai sunt trenuri de persoane în Mexico?
Trenurile de pasageri au fost feliate și duse în muzee. Doar trenurile de marfă se târăsc între Guatemala și State, cărând pe acoperiș un mușchi uman care indică nordul speranței. La Bestia, cu mii de oameni încercând să fugă din Venezuela sau Guatemala, din Honduras, Salvador sau Mexic, sperând să treacă granița cu America, călare pe containere cu burțile pline de minereu și cărbune, de lemn, porumb și cereale, rugându-se că vor fi la fel de bine primiți ca încărcăturile de sub pielea metalică a trenurilor care merg tu-tuuuuut, tarm-baram-taram-baram pe potecile lor de oțel, strecurându-se prin tuneluri, ignorând cerul plin de stele și luna plină de pete de la asteroizii care i-au dat bobârnace la fel ca cel căzut acote, în Yucatan, care a stins lumina dinozaurilor acum 60 de milioane de ani și 8 luni.
Trenurile morții se cheamă garniturile care cară marfă în State și refugiați pe acoperiș. Oamenii mor căzând, de frig, oamenii sunt răpiți, hăcuiți, vânduți. Oamenii mor. Unii dintre ei trăiesc. Cireașă, cireașă, cireașă. Rar se aranjează norocul la păcănele, rar haosul naște înșiruiri în care viața găsește bucurie.
http://www.wnd.com/2014/07/mexicans-blame-americans-for-death-train/

Iau autobuzul spre Campeche. Lângă mine, la cealaltă casă, o femeie cu un cap plin, perfect rotund ca bila neagră 8, cumpără un bilet spre Playa del Carmen. Vânzătoarea îi cere numele ca să îl scrie pe bilet. O cheamă Leidy.
Îmi vine să râd și râd căci în viață atunci când îți vine ceva trebuie să faci, altfel o să te lovească ghinionul, 10 ani de ghinion în care o să primești numai banane cu cireșe și căpșuni, salată de fructe fără gust și înțeles.

Vânzătoarea mă întreabă cum mă cheamă. Îi spun fără să clipesc Sebastian Ghiță, nu știe să scrie așa că îmi dă mie tastatura.
Dacă bucurie nu e, nimic nu e. E 2 ianuarie, e cald și în autobusul ADO, pe ecrane rabatabile e proiectat filmul Tinker, tailor, soldier, spy.