Archive

Monthly Archives: January 2017

Bărbatul rulează o țigară și explică doct: țările în care a fost vizibilă eclipsa de soare din 1999 sunt acum teatre de război. Toate.
Dau să îi spun că la noi nu se bate nimeni, că eclipsa a luat o șpagă și ne-a lăsat să scăpăm fără conflict dar mă întorc la cafeaua mea și la știri și dau de Coldea, Ghiță, Udrea și Ponta și zic că totuși shamanu are dreptate. Suntem în război. De fapt, am pierdut războiul. Suntem 19 milioane de refugiați în indiferență, și dacă o să scape de pârnaie toți mamelucii, toți satrapii, toți securenii-meltenii ce? O să ne fie nouă mai bine dacă stau ei în pușcării? O să ne fie nouă mai cald sau o să dormim mai bine?
Nu.
Atunci să iasă domle, ce mare scofală chestia asta cu justiția.
Suntem o țară amorală în care 3 cruci strecurate iute te spală de sudălmile aruncate înainte cu 50 de metri în trafic, șoferului care merge prea încet sau respectând regulile sau conducând un Smart care, se știe, nu e mașină ci scrumieră, fir-ai al dracului de Soroșist.
Shamanul ascultă muzică tribală la boxe. Știe versurile și îngână vocile care se destramă în briză, le adună ca un câine ciobănesc, le bagă în țarc și trage din țigară privind pierdut oceanul. Trei pești lună morți au fost aduși de curent și tăvăliți pe plajă. Sunt albi, cu ochii negri, au țepi și gurile deschise. Au fost săltați de turiști din apă, ei s-au umflat și apoi au fost incapabili să se mai scufunde. Au rămas la suprafață și au murit asfixiați, trădați de propria biologie.
Românii sunt pești lună, îmi zic. Am fost ridicați de o Europă incapabilă să vadă că nu suntem mamifere, că nu putem respira aerul restului continentului. Ajunși la suprafață, ne sufocăm, vrem înapoi în apele din care am fost scoși. Avem nevoie să fim dezumflați, să fim înțepați și scufundați.
Evoluția a venit prea repede pentru noi.
Ghiță, Udrea, Dragnea, Ponta ne trag înapoi, în adâncuri, unde ne e locul. Iar noi, ăștia jumate pești-jumate oameni, vom crăpa pe plajă, prinși între două lumi ca mica sirenă care s-a îndrăgostit de prinț.

Și când te gândești că totul ni se trage de la o eclipsă de pe vremea când avocatul poporului era primar la București.

Lumini roșii și albastre se gudură ca niște câini fericiți că ai venit acasă pe ecranul aparatului de păcănele. Un bătrân cu pielea cu două numere mai mari trage de manetă plonjând încântat în infinita clipă când sorții decid dacă va fi un om bogat sau nu. Se droghează cu timpul ăsta al speranței, luminile tremură pe ecran și bătrânul își ține respirația, scufundat în apele așteptării, clare și benevolente. Cireșe, căpșună, banană, nu a fost să fie dar nu de asta joacă. O monedă coboară pe tobogan și bătrânul își mai cumpără timp de la ghereta cu speranță.
E 2 ianuarie, e soare, în piața Santiago familiile strânse în jurul unor mese de plastic mestecă tacoși și beau Coca Cola la 355 mililitrii. Știai că Mexicul este cel mai mare consumator de Coca Cola din lume?
Nu știam.
Știai că aici Cola este făcută cu zahăr, nu cu sirop de porumb și că este de 78 de ori mai vicioasă, creând dependență, o națiune drogată cu cola, știai?
Uită de mariachi, sombreros, chihuahua.
Noile simboluri ale Mexicoului sunt obezitatea și diabetul infantil căci da, mămicile le pun copilașilor în biberoane apă niagră, cum ziceau moldovenii de peste Prut prin `90. Apa niagră îngrașă mariachiul , îi lasă o urmă roșie pe fruntea strânsă de un sombrero care a uitat să crească, căci pe el nimeni nu l-a udat cu Coca Cola.
E 2 ianuarie și parcul e verde și catedrala albă, păsări negre trimit piuituri care se întrec cu scheunatul păcănelelor și în amorțeala după-amiezii simți că anul care a trecut și-a lăsat geamantanele în dormitor, rugându-l pe anul care a venit să-l mai lase să dea o tură prin oraș, să-și facă un selfie în piața mare. Are tren doar diseară, la 9.20. De fapt nu are tren, are autobus. Știai că nu mai sunt trenuri de persoane în Mexico?
Trenurile de pasageri au fost feliate și duse în muzee. Doar trenurile de marfă se târăsc între Guatemala și State, cărând pe acoperiș un mușchi uman care indică nordul speranței. La Bestia, cu mii de oameni încercând să fugă din Venezuela sau Guatemala, din Honduras, Salvador sau Mexic, sperând să treacă granița cu America, călare pe containere cu burțile pline de minereu și cărbune, de lemn, porumb și cereale, rugându-se că vor fi la fel de bine primiți ca încărcăturile de sub pielea metalică a trenurilor care merg tu-tuuuuut, tarm-baram-taram-baram pe potecile lor de oțel, strecurându-se prin tuneluri, ignorând cerul plin de stele și luna plină de pete de la asteroizii care i-au dat bobârnace la fel ca cel căzut acote, în Yucatan, care a stins lumina dinozaurilor acum 60 de milioane de ani și 8 luni.
Trenurile morții se cheamă garniturile care cară marfă în State și refugiați pe acoperiș. Oamenii mor căzând, de frig, oamenii sunt răpiți, hăcuiți, vânduți. Oamenii mor. Unii dintre ei trăiesc. Cireașă, cireașă, cireașă. Rar se aranjează norocul la păcănele, rar haosul naște înșiruiri în care viața găsește bucurie.
http://www.wnd.com/2014/07/mexicans-blame-americans-for-death-train/

Iau autobuzul spre Campeche. Lângă mine, la cealaltă casă, o femeie cu un cap plin, perfect rotund ca bila neagră 8, cumpără un bilet spre Playa del Carmen. Vânzătoarea îi cere numele ca să îl scrie pe bilet. O cheamă Leidy.
Îmi vine să râd și râd căci în viață atunci când îți vine ceva trebuie să faci, altfel o să te lovească ghinionul, 10 ani de ghinion în care o să primești numai banane cu cireșe și căpșuni, salată de fructe fără gust și înțeles.

Vânzătoarea mă întreabă cum mă cheamă. Îi spun fără să clipesc Sebastian Ghiță, nu știe să scrie așa că îmi dă mie tastatura.
Dacă bucurie nu e, nimic nu e. E 2 ianuarie, e cald și în autobusul ADO, pe ecrane rabatabile e proiectat filmul Tinker, tailor, soldier, spy.

Pe unul din bulevardele cele mai importante ale capitalei mexicane, prinse cu agrafe de sfori sau lipite de copaci sunt fotografiile a 43 de bărbați. Au dispărut acum 2 ani și rudele  și prietenii încă îi caută și cer un răspuns de la oficialități. Cei 43 erau studenți în drum spre un marș comemorativ în Mexico City. Au fost săltați de poliție și dați pe mâna Guerrero Unidos, un cartel de narcoși care i-a ucis, le-a ars cadavrele, hainele și au aruncat rãmãsitele într-o groapă de gunoi. Familiile cer o anchetă temeinică, nu se lasă cu una cu două.
Până acum au fost arestați câteva zeci de polițiști, primarul din Iguala (locul unde s-a întâmplat masacrul) și soția acestuia, un soi de Elena Ceaușescu, cerând să fie judecată de marea adunare națională nu de niște măscărici de la justiție.
De ce i-ar fi predat poliția unor traficanți de droguri?
Pentru că studenții plecați la protest au deturnat un autobuz burdușit cu droguri, spune lumea. Pentru că poliția știa că autobuzul era folosit pentru traficul de droguri și a anunțat proprietarii drogurilor că le-a plecat marfa la Mexico City, să comemoreze un marș din 1968.
Pentru că statul e pe tamjă cu narcoșii și zeci de polițiști trăiesc din solda cartelurilor.
Știai că președintele Pena Nieto și-a omorât soția? întreabă Alonso. Da, devenise o problemă pentru el și a ucis-o. Când reporterii l-au întrebat cum i-a murit soția a zis că nu-și mai amintește.
Pe vremea când era guvernator al provinciei Mexico, Pena Nieto se grăbea să folosească forța în orice împrejurare. Poliția rupea spinările demonstranților și e faimos cazul unui profesor care a fost concediat pentru că era homosexual. Profesorul a cerut ajutorul guvernatorului insistând că discriminarea pe criteriul orientării sexuale e interzisă în Mexico. Pena Nieto s-a asigurat că profesorul ajunge la pușcărie și este violat în mod repetat cu coada de la mătură.
Alonso spune că tot Mexicul știe asta și că alegerile au fost măsluite căci nu știe pe nimeni, dar absolut nimeni care să fi votat cu președintele actual al Mexicului.
Am vorbit cu zeci de persoane în luna de când sunt aici. Într-un cor antic, toți au ridicat vocile și ochii plânși spre cerul care i-a pedepsit cu o asemenea năpastă. E dracul Pena Nieto, e cel mai nepopular președinte, mai nepopular decât generalul Antonio Lopez de Santa Anna, cel care a pierdut Texasul. Mai urât decât Trump.
Cineva totuși l-a votat, îi spun lui Alonso care povestește că a existat, imediat după vot, o petiție prin care cei care au votat cu Pena Nieto erau chemați să fie văzuți la față, căci mai misterioși decât dugongii sau balenele albastre, decât calamarul gigant și Yeti, nu sunt decât suporterii actualului președinte mexican.
Nimeni nu a ieșit vreodată să îl susțină. Nu se știe cum a ajuns cel mai important om din stat. De fapt, se știe. Cu banii corporațiilor și cartelurilor. Cu un aparat de stat uriaș finanțat de crima organizată.
Modelul rusesc.
Nu e scăpare. Decât în amorala dar faimoasa descurcăroșenie. Cea de tip românesc, de by passare a legilor, de mers cu valul, presărând șpăguțe ca să scapi cu față curată.

Sau… alegând calea indienilor Chamula. Autoguvernare. Prinzi asasinul, tâlharul, violatorul, torni benzină pe el și îi dai foc cu vâlvătaie. Numai în 2016 au pierit în flăcările dreptății chamuleze 9 criminali. Nimeni nu se pune cu indienii din Chamula, poate de aia ei sunt capii rețelei de trafic de droguri din San Cristobal de las Casas și nimeni nu încearcă să le ia teritoriul.
Dar acum s-a scumpit benzina. Execuțiile devin un lux.
Doar dacă nu știi un băiat care știe un băiat care știe un altul care face rost de petrol ieftin.
Și ne-am întors la șobolăneala românească.
Tot mai bine e acasă. Trăiască PSD și guvernarea luminată a domnului Dragnea. Amin.

https://en.wikipedia.org/wiki/2014_Iguala_mass_kidnapping

Autobuzul pute a rânced dar șoferul e bărbierit, stă drept în cămașa apretată și e parfumat. Cerul e negru și plin de stele albe. Stelele dispar când trecem prin dreptul stâlpilor care iluminează stații de benzină sau intrări în resorturi fastuoase.
Prea multă lumină orbește.
Te pierzi în filamentul arzând, detaliile dispar, contururile pier, relieful e șters.
Știința face asta. Anihilează orice există în afara spectacolului plan oferit de microscop.
Presa face asta. Taie adâncimile, elimină subtilitățile.
De prea multă lumină, stelele pier.
Pe străzile orașului colonial San Cristobal de las Casas sunt restaurante thailandeze, italienești, japoneze, argentiniene, spaniole și franțuzești. Sunt magazine cu bijuterii delicate și hăinuțe fermecate, cu ponchouri pentru prințese, din lână de pe burta broaștei și conduri fini, țesuți de femei cu fața tăbăcită și degete boante, ca niște trabuce jumate arse. Femeile ăstea nu sunt îmbrăcate în haine ca cele pe care le vând. Nu au cercei de chihlimbar și nici brâuri din mărgele de culoarea jarului. Au fuste de lână nescărmănată, negre, arată ca și cum au jupuit un urs și s-au îmbrăcat cu blana lui. Și au șaluri negre de sub care ies sprâncene groase cât mustața de gaucho.
Sunt femeile zapatiste, venite din comunitățile din jur să își vândă marfa dar, vezi bine, nu știu marketing. Așa că ele vând cu 50 de pesoși ceva ce în magazinele simandicoase din orașul colonial se vinde cu 200. Sau poate 400. Căci toată lumea vrea să ajute zapatiști, dar p-ăia de la strada principală, nu toți golanii ambulanți.
Toată lumea vrea să cumpere un portofel pe care scrie că aici suntem în teritoriile zapatiste unde poporul decide și guvernul ascultă. Sau poate o batistă cu melcul cu cagulă, simbolul ironic, autoironic, al luptătorilor care nu se tem să recunoască: înaităm încet, dar sigur.
Toată lumea și-ar pune în sufragerie o Fecioară din Guadalupe cu batic la gură sau portretul unor mame cu sugari, și mamele și sugarii cu batice la gură. Toată lumea își dorește păpuși ninja-companeros îmbrăcați de luptă, călare sau în camioane, strângând macete sau mitraliere la piept. Totul e să fie cumpărate din magazinele revoluționarilor, ălea de pe străzile principale, unde chiria nu e de ici de colo. Semn că revoluția o duce bine, niște ani buni ne mai bucurăm de ea. Totul e să dai tu 45 de peso pe batista cu melcul cu cagulă, 95 pe portofelul cu “poporul decide, guvernul ascultă” și 150 de pesoși pe Fecioară.
Prea multă lumină orbește.
Neo zapatismul este o frivolitate pe care ne-o permitem în vacanță. Să-mi cumpăr o cagulă ca a lui subcomandante Marcos sau zici că e mai fashionable să-mi iau o bandulieră peste ia țesută de o companeră dintr-un sat pierdut în norii din fruntea muntelui?
Disneyland cu revoluționari.
În micuța sală de cinematograf, cu un pahar de vin chilian în mâna stângă și cu mâna dreaptă la tâmplă, într-o postură reflexivă, privesc povestea de dragoste a doi tineri, el luptător în EZLN, ea potențială învățătoare, promisă unui tânăr din sat implicat în comisia care se ocupă de electricitate, care poartă tot filmul un tricou cu Che Guevara. Luceafărul în variantă revoluționară, soldatul se strecoară în liniștea nopților fetei, bine rânduite de familie și, după 45 de minute, i-o suflă băiatului cu electricitatea. Ea decide să își părăsească garderoba de cămăși roz, cu mânecă scurtă, fuste cu crăpătură și pantofii cu talpă ortopedică și să lupte în munți alături de omul pe care îl iubește. În sală se râde, se pufnește, este ridicolă întreaga tevatură, drama părinților, bârfa satului, gelozia electricianului, declarațiile soldatului, feminismul fetei cu pantofi cu talpă ortopedică, de asistentă, care aprovizionează EZLN-ul cu tortillas, tăind jungla și trecând râuri. Pe pantofi cu talpă ortopedică.
Toată istoria are un aer naiv-vetust, de jurnal din 1947, o poveste sovietică, plină de morală, despre comunitate, sacrificiu, iubire, alegeri, luptă continuă pentru un viitor mai bun, rezistență, bine, rău. Și eu nu pot să fac decât să mă gândesc, cu mâna la tâmplă, că bunica Scufiței Roșii sigur era zapatistă, cum stătea ea așa, în pădure, așteptând Scufița să aducă tortillas în coșulețul ei și cum a înghițit-o lupul cel rău care nu era vreo metaforă pentru armată sau poliție sau statul represiv-agresiv.
Lupul era mainstreamul, lumina crudă și rea cu care te arde celebritatea.
Bunica a fost înghițită de lumină, Scufița a fost înghițită de lumină și astfel au pierit halite de propria lor faimă. Cum se va întâmpla cu neo-zapatismul, cu bandanele, cagulele, melcii, Fecioarele și portofelele lor care trâmbiță naiv revoluția continuă.

Prea multă lumină omoară.
Stay out of the light.

Azi e ziua celor 3 regi, cei care s-au luat după stea și au ajuns la grăjdulețul unde, vegheat de măgar, vacă și părinți, pruncul Isus făcea primele sinapse. Melchior, Caspar și Balthazar, așa îi cheamă pe cei 3 magi care au venit călare pe cal, elefant și cămilă din Europa, Africa și Asia (straniu că tocmai continentul în care 6 ianuarie e o sărbătoare la fel de importantă cum e Crăciunul, adică America, canci, nu s-a găsit un F-16 să fie trimis călare pe dânsul magul Donald).
Privind printre gratiile de la ferestrele înalte ale caselor din Campeche, găsești în fiecare cameră de la stradă diorame complexe ale evenimentului. Brazi uriași de Crăciun împodobiți cu îngeri triști, din păpușoi și, la picioare, rațe cât pterodactilii, iepuri giganți intercalați cu măgari piperniciți, oi și păstori trecând pe sub podețe acoperite cu beteală, Balthazar are turban și Melchior are barbă ascuțită. Pruncul a avut la naștere 28 de kile, a mers direct la școală. Iosif e bătrân și are gută iar Maria e uimită privindu-și uriașul fiu. Și mai sunt vaci, cai, porumbei cât gâștele și cămila lui Caspar care seamănă perfect cu Ion Iliescu. Nu Caspar, cămila seamănă la zâmbetul duios cu Ion Iliescu.
Oare cât le ia oamenilor ăștia să se pregătească pentru Sărbători? Oare aceste uriașe construcții sunt dărâmate an de an și apoi reinstalate cu precizie după scandaluri grozave: care dracu a ciordit iepurele cu ochi roșii, dragă, vezi că te-ai așezat pe Melchior.
Caspar e șofer. Nu călărește cămila ci un Ford străvechi pe care îl mână până-n fundul vanului din față, adulmecându-l ca un câine la ouțe. Chiar dacă are nume de rege, nu e unul. Ne conduce tiptil spre teritoriile zappatiste în care intrăm încet, pentru că guvernul a decis să repare șoseaua. Din 100 în 100 de metri, asfaltul e strâns ca o mochetă, lăsând să se vadă oasele fărâmate ale drumului. Pe marginea lui, o femeie cu buză de iepure vinde banane prăjite, aleargă între van-uri cu un lighean în care sunt pungi de banane prăjite în timp ce copiii își lipesc nasurile de geamuri și anunță că au tortillas. Un indicator proclamă că aici poporul conduce și guvernul ascultă.
mexico-chis-ezln-01
Lui Caspar nu îi plac zappatiștii. Nu sunt oameni de înțeles, sunt de la munte și acolo dacă greșești cu ceva nu ești pedepsit de un sistem judiciar, nu stă nimeni la discuții ca să te lase să-ți faci loc spre suprafață, plătind în stânga și-n dreapta.
La zappatiști primești o macetă-n cap și apoi ți se dă foc.
Punct.
Ce găsesc pe wiki mă face să mă gândesc să devin și eu o zappatistă.
According to the sympathizers with the movement, the laws or regulations in the Rebel Zapatista Autonomous Municipalities are not against the authorities, but for “Together for Good Government,” intending to form a participatory government by the coordination of the community representatives. In various communities, the general assemblies meet for a week to decide on various aspects concerning the community. The assemblies are open to everyone, without a formal bureaucracy. The decisions made by the communities are then passed to elected delegates whose job is to pass the information to a board of delegates. The delegates can be revoked and also serve on a rotation basis. In this way, it is expected that the largest number of people may express their points of view.[

Democrație ateniană. Pură. Dacă la ei se poate, la noi de ce nu s-ar putea? Lipsiți de educație suntem, drumuri nu avem, munte și păduri mai sunt. Să ne retragem în Cucuieții din Deal și să formăm municipalități autonome unde noi să vorbim și Dragnea să ascultă.
Și unde, atunci când greșești, să nu poți să-ți scapi cu bani sau prin rubedenii care știu ce manete să mânuiască, ci să-ți iei un toporaș în cap. Sau un baltag. Și apoi să ți se dea foc.
Ca-n vremurile bune.
Copiii se pregătesc să primească daruri căci pentru majoritatea Americii Latine azi, nu ajunul de Crăciun, e adevărata zi a cadourilor.
Dacă m-ar întreba cineva ce aș vrea să primesc sub pom aș zice fără să ezit: coloana vertebrală a poporului român. Sunt sigură că Doamne Doamne a rătăcit-o ca pe-o telecomandă undeva între pernele sofalei. Cine-o găsește primește recompensă.
Semnat Vitoria Lipan născută Zappata.

Nu mai e Splendidul pe elefant. Si nici cu autograf la hotnews. Cred ca a cumparat Ghita vreo 400 de exemplare cind a plecat in splendidul ascunzis al maciucilor securiste. Aparent, am avut un succes nebun cu plovarul meu de pisica tarcata-castrata in interviul de mai jos. 

http://mobile.hotnews.ro/stire/21502502

Pe scurt, ca sa nu va mai chinuiti sa evadati din crunta realitate a bormasinilor pesediste gaurind peretele proaspat vopsit al demnitatii noastre, adica sa evadati dar usor, va sugerez tunul numit Splendidul Loc al Fericirii Supreme. Pulverizeaza Olgute si Livisori cit ai zice Puie Monta.

Voi luati cartea si io ma intorc pe 6 februarie si va dau autografe. Chiar si lu Ghita ii dau ( e drept ca mi-ar placea sa il tatuez ca in Fata cu tatuaj dragon).

Cius.

Cãutam altceva si am dat peste postul “Colectiv pe înțelesul psihopaților”. E din 2015, la putin timp dupã accident. 1 an si 2 luni mai târziu îl primim Ministru Tineretului pe oagãru numit Marius Dunca, prima mãsea scuipatã de Ponta dupã Colectiv, pe motiv de protectia consumatorilor inexistentã. Cum se poate sã vinã Dragnea cu Dunca? Pãi pentru cã e un mitic-agresiv-arogant. Si pentru cã stie ca nimeni nu o sã zicã nimic la aceastã numire. De ce ar zice? Dunca e bãiat tânãr si nu el i-a omorât pe rocãrii de la Colectiv. Ci viciul si Satana. Ne meritãm Dragnea si Dunca, Olguta si Melescanul. Pentru cã vezi mai jos.
Să spunem că o cheamă Lili. Este asistenta unui mare profesor doctor care primește paciente și la o clinică privată dintr-un cartier cu rahați de câine pe trotuar, intercalați cu jeepuri și audiuri și bmw-uri tunate.

Doctorul cutreieră între două cabinete, unde femei își arată piepturile, în spatele cărora bat inimi speriate. “Am sau n-am?” se întreabă, unde am nu e o posesiune care te scoate pe plus.
Lili te trece în catastif, cu nume, vârstă, nașteri și avorturi, menstre, umori, bilanțuri ale trupului pe care trebuie să le împărtășești, să le treci în jurnalul obositului tău ghem de intestine și glande. În acest timp, să-i spunem Mili, deretică veselă cabinetul, ca o Cenușăreasă retard-optimistă, învârtindu-se imună la lacrimi și tristeți, la toporul care despică mintea atunci când mâinile doctorului depistează că dumneata faci parte dintre cele care au, nu face nimic doamnă, l-ați găsit la timp, nu vă faceți griji, sunt șanse să scăpați.
-Șiiii, ați avut colegi la spitalul vostru care au dat o mână de ajutor spitalelor cu răniți la Colectiv?

Încerc să împachetez în întrebări roboteala asta tăcută dar zgomotoasă a celor două femei, ca pe o bucată de slană într-un ziar.

Da, răspunde Lili, au fost medici care au fost acolo, la pansat. Și nu au fost oameni câteva zile, șocați de ceea ce au văzut.

-Unde au fost?

-La Urgențe. Acolo au fost. Oribil.

Mili dă din cap, empatizând cu medicii care au fost marcați pe viață de carnagiul și..

-Vă dați seama, dacă aveau secția de arși deschisă, proba…încerc să strecor o ipoteză de lucru.

Lili țâțâie, vârful limbii se lipește și se desprinde de dinții din față, mitraliind dezacordul.

-Nu, nu. Gândiți-vă! Au fost printre răniți, ăia grav, o grămadă de copii de doctori, unii chiar de la Urgențe. Dacă era dată secția în funcție, vă dați seama că se trăgeau sfori și copiii medicilor intrau pe secție, că sunt doar 5 paturi. Și atunci toată lumea ar fi zis că uite, ăștia cu pile au intrat în față și erau alte scandaluri, alte nemulțumiri. Mai bine așa.

-Da, mai bine fără secția de arși, îngână empatică Mili.
Reiau raționamentul asistentei Lili. E mai bine să nu existe o secție de arși ultra-modernă pentru că ea ar fi fost ocupată pe pile, normal, că doar erau copii de medici, e firesc ca ei să își fi băgat copiii în secția de arși, înaintea altor răniți. Și e firesc, că doar sunt și ei părinți. Dar presa cea ticăloasă sau gura lumii cea spurcată nu ar fi înțeles ceva atât de normal, corect, moral și omenesc și ar fi atacat medicii care și-ar fi băgat copiii în noul centru și astfel, acesta ar fi devenit un măr al discordiei, care mai bine nu ar fi existat.

Poate d-aia nici nu a fost dat în folosință.

Că nu ar fi fost de nicio utilitate și numai ură ar fi adus pe pământ. De fapt, d-aia nici nu e bine să deschizi în România centre noi de tratament, că medicii imediat le vor ocupa cu rudele și prietenii, cum e și firesc, că doar sunt și ei oameni care au rude și prieteni bolnavi.
Mai bine așa. Fără. Less is more.

Profesor-doctorul dă buzna în cabinet și Lili și Mili se risipesc în încăpere, căutându-și de lucru. Nu reușesc să-mi închid gura, falca îmi atârnă a stupoare tâmpă. Oamenii nu încetează să mă uimească în rău. Nimic din ce îmi va spune profesorul nu poate să mă rănească. Mai puțin dacă va găsi o asemănare între mine și cele două vietăți pe care le folosește drept asistente.