Un tractor verde întoarce pământ într-un pătrat maro.
Lângă, într-un pătrat la fel de mare, iarba de culoarea tractorului a răzbit maroul de culoarea pătratului vecin.
Ieri, leagănul pe care eram m-a urcat în cerul senin al unei stupefiante veri, azi m-a-ntors în primăvara știută și inerția coborârii îmi lipește fusta de glezne, o simt cum încearcă să se agațe de cele 21 de improbabile grade de ieri care au buimăcit magnoliile.
La Predeal sunt petece de zăpadă de sub care ies ierburi veștejite.
Și pădurea tace, lașă, cu indecizia unui parlamentar care trage de timp, nu știe care dintre grupuri va câștiga, să joace dreapta sau stânga, mai bine își ține respirația 6 minute până totul va deveni clar. Dar sunt copaci care nu pot să-și țină respirația ca un parlamentar, au izbucnit în muguri albicioși, argintii, verzulii, sunt rebegiți în aerul rece. Tremură în rochiile lor fără spate și în cămășile cu mâneci suflecate, ca niște fumători ieșiți de la un revelion încins pe balcon, la o țigare.
Recunosc nerăbdarea aia, a inevitabilului. Ce rost are să pierdem timpul când odată și odată tot trebuie să dăm drumu la primăvara asta?
Îmi amintesc când mi-a luat maică-mea primele patine. Era prin 82 sau 83. Decembrie, să zicem 4 decembrie. Patinele erau negre, 3 numere mai mari. Nu găsise albe, de fete. Le-am legat și am ieșit cu ele pe betoanele dintre blocuri, bocănind între cele 6-7 băltoace acoperite de o crustă de gheață. Le-am distrus smalțul, au ruginit în câteva luni.
Nu mai știu când le-am primit pe următoarele.
Inevitabila distrugere.
În gara de la Bușteni, în gara de la Azuga, în gara de la Predeal, betoane mor, niciuna nu a apucat să fie o casă împlinită, un bloc din care copii încălțați cu patine au coborât să facă opturi pe gheață. Au tristețea lipsei de scop, sunt lucruri pe care nimeni nu le-a iubit, nimeni nu s-a învrednicit să le termine. Zac avortate la marginea șinelor ferate, ca niște gânduri părăsite, despre care știi că nu te vor duce nicăieri, că nu au nicio valoare.
E plin aerul de gânduri alungate ca niște câini cărora nu ai ce să le dai de mâncare. Și trenul taie aerul ăsta intoxicat de ruine și știu că dacă am putea să le vedem, gândurile ar fi lipite de parbrizul trenurilor ca un stol de grauri sinucigași, care au hotărât că e prea frig și prea mult gri ca să mai facă sens să trăiască.
Nașul are vreo 65 de ani, șapca i-a alunecat pe-o parte și el are un zâmbet pișicher atunci când pozează cu grupul de fete plecate spre Brașov să își sărbătorească prietena care se va căsători. Ea are un voal în cap, prins cu o cunună cu 3 flori roz, tricou alb și blugi, arată ca un copac d-ăsta ieșit prea repede din hibernare. Un pic mireasă, un pic nu, un soi de Hong Kong înainte să fie predat chinezilor, “să facem o poză cu dumneavoastră, să ne aducem aminte de excursia asta”, zice cea mai curajoasă din ele și nașul spune da, emoționat.
Apoi îi cere unei asiatice Ai-di-ul, aidi, aidi și asiatica îi arată ceva și nașul spune senc iu și pleacă spre vagonul restaurant unde s-a dus și cârdul de fete, să înceapă petrecerea, să ne amintim de ziua asta, să construim amintiri nepieritoare, să facem selfieuri și videouri, să ne tagguim și să ne punem pe facebook.
Intrăm în tunel și aici nu există decât un singur anotimp, nu ai cum să greșești cu garderoba. Lumina din vagon nu merge, în întunericul rupt egal de becurile de supraveghere, îmi imaginez cum afară izbucnește războiul atomic și noi suntem aici, decuplați pentru 5 minute de prezent, de rotația pământului, de primăvară și când ieșim în cataclismicul peisaj pârjolit de radiații, ruinele de lângă gări o să aibă tot sensul din lume. Și noi vom fi cei fără sens.
Neiubiți. Lăsați în urmă ca un gând care nu te duce nicăieri.
Dar trenul IR 1642 iese la lumină și regăsesc planeta gri, umedă și bosumflată ca o mireasă părăsită la altar.