Barmanul pare retezat de tren de la jumate, un bust cățărat pe o bicicletă, alunecând perfect egal cu el însuși, niciodată pierzându-și firea, mereu zâmbitor, în spatele barului. Pare un Shiva de treabă călare pe șobolanul lui mecanic, împărțind cu 6 mâini beri, vinuri, farfurioare cu tapas și restul, până la ultimul sfanț. Nicio centimă nu i se agață de degete. Pe pereți sunt fotografii cu toreadori, făcute cândva în 48 și 67 și cea mai recentă e din 87. Sunt morți probabil toți sau poate sunt moșii ăștia în plovăre pastelate, cu sprâncene enorme ieșind de după ochelari de soare cât farfurioarele serviciului de cafea.
E duminica Floriilor și toată lumea a scos costumul călcat cu dungă, femeile pășesc troncănind mărunt, ca niște reni, pe piatra cubică, flecurile tocurilor scânteind.
Îl întreb pe barmanul care îi salută pe toți, le citește gândurile, le cunoaște setea, de când muncește la barul ăsta plin de amintiri din ringuri unde animale rănesc oameni și oameni rănesc animale.
Și el zice de 9 luni. De ce?
Pentru că ești ca o pereche de ochi albaștri pe o față de suedeză, integrat perfect, niciodată nu ești prins pe picior greșit, niciodată nu îți pierzi cumpătul.
Râde, mai dă un rest, face o piruetă, apucă două pahare pe care le presează peste țâșnitoare, spălându-le și apoi toarnă cervecita și zice:
Nu am avut serviciu 3 ani și 7 luni. Nu a fost ușor.
Zâmbește disperării trecute, o dă cu mâna la o parte.
Procesiunile trec în bătăi de tobe, tromboane și trompete umplând aerul cu un vaier grav. Femeile au danteluri negre cocoțate peste piepteni înfiți în creștetul capului. Cu priviri grele însoțesc carele pe care Fecioara înconjurată de lumânări tremură atunci când procesiunea se smucește și continuăm drumul. Nazarenoșii, alaiul de credincioși înveșmântați în robe albe, cu măști țuguiate negre, verzi sau roșii, lasă picături de ceară din lumânările colorate, lungi cât minutele de turbulențe din avion, să curgă peste mingile de staniol în care copiii au învelit ciocolată.
Conurile de pe capetele membrilor confreriei se clatină în apus, arată ca un cortegiu de stele de mare care însoțesc cu mersul lor nătâng sicriul unei sirene. Stop. Cântecul sfâșietor al unei femei dantelate trimite cu șșșșșșșșș-uri tăcerea printre spectatori și scoate bătrâne în balcoane gătite cu steaguri roșii.
Nu știu cine sunt primarul Seviliei și cel al Cordobei. Cred însă că ei nu locuiesc în vile cu hublouri de vapor instalate pe pereți înecați în tapet țipător, sunt sigură că nu au șeminee cu funerare flori de bronz pe care odihnește plasma dată pe Antena3.
Cetățenii Andaluziei nu au de ce să se teamă, primarii lor nu o să scoată pe stradă iepuri birjari mânând trăsurici trase de găini monumentale.
Ouăle gigant le lasă pentru satul lui Borat, pentru o gubernie sovietică sau un orășel de 12 milioane de oameni de care nu a auzit nimeni, de undeva din China.
Paștele nu e un prilej de tocat bani pe monstruozități kitchoase ci este un eveniment în care comunitățile contribuie la perpetuarea tradițiilor. Sunt milioane de turiști în Spania veniți special pentru aceste procesiuni. Prețul unei camere de hostel ajunge la 240 de euro. Hostel nu hotel. Restaurantele duduie. Florăriile sunt pline. Taxiurile nu mai prididesc să plimbe oameni, trenurile sunt rezervate cu săptămâni înainte.
Și apoi confreriile consumă. Veșmintele speciale pentru procesiune, sceptre, cruci, coșulețe, conuri pentru măștile țuguiate, pantofi, lumânări, tămâie, frunze de măslin, frunze de palmier. Toate acestea contribuie la economia locului.
Și la zâmbetul barmanului care privește cu ochi buni omenirea care se bulgărește, aruncându-și cuvinte albe și moi de la unii la alții, apoi se trântește pe spate și face îngerași în fericirea asta care îi înconjoară.
Isus de lemn trece pe străzi și ei știu că sacrificiul lui nu a fost degeaba, a murit ca să îi mântuiască și le-a dat cheia împărăției cerului. Și ei au zis: mulțumim Isus, venim, nu-ți fă griji, dar lasă-ne puțin să ne terminăm țigara și berica și povestea pe care o spunem.
Pentru că viața e frumoasă, chiar și mai frumoasă atunci când ai stat 3 ani și 7 luni pe bară.