Camionul și ambiția omenească

Txetx Etcheverry a înmânat documentul în care ETA se obligă să predea autorităților franceze 118 pistoale, puști și mitraliere, 25700 de gloanțe și 2875 kilograme de material exploziv. Pe prima pagină a unui ziar din Sevilia este fotografia unui grup ETA făcută în 2011. Sunt 3 indivizi cu fețele acoperite de batiste albe, călcate cu dungă pe mijloc, găuri la ochi și băști negre. Arată ca o versiune turtită a măștilor țuguiate, de Ku Klux-Klan, pe care le poartă membrii confreriilor participante la măreața procesiune din săptămâna mare din Andaluzia.
Txetx-oare cum se citește numele dumnealui?- și povestea ETA nu sunt atât de importanți ca isteria procesiunilor monumentale care încep de azi în sudul Spaniei. Sute de oameni desculți, în robe albe, negre, roșii sau violet, vor asuda sub soarele torid, cărând câteva tone de lemn și metal reprezentându-l pe Isus sfârtecat, însângerat, crucificat. Poți să cumperi figurine de clei, în robe albe, cu măști țuguiate din care se cască găurile negre pentru ochi sau poți să îți iei lumânări cu fitilul țâșnind din silueta conică a nazarenosului. Un magazin de ochelari de soare a fixat o pereche cu rame aurii pe un con acoperit în atlas bleu. Arată straniu, ca o burka purtată de o domnișoară într-un islamic Pointed Village.
Bodegile, barurile, cafenelele se revarsă în stradă, nestăpânite ca volanele unei rochii de dansatoare de flamenco. Într-o piațetă, 12 tineri, ei în negru cu eșarfe roșii, ele cu bluze roșii și pantaloni sau fuste negre, repetă un dans, aruncându-și volanele mânecilor în aer, unduindu-și șerpește încheieturile mâinilor, tropăind mărunt unul pe lângă altul cu privirile înnodate. Și stop, coregraful îi readuce în poziția unu. Încă o dată, picioarele repornesc tropotitul și mâinile se reped pe lângă urechi, ca niște tulpini de flori carnivore care au simțit un colibri cu sânge cald venit să se înfrupte din floarea volanului mânecii.
La terasa unde sunt e august si cele 30 de grade sunt stinse cu beri, perechea de lângă mine a terminat deja 8. Paharele au păstrat spuma dantelată care acum s-a oxidat și e ușor maronie.
Un băiat tânăr, recepționer sau viitor recepționer de hotel îi spune într-o engleză ușor băloasă doamnei blonde care îl însoțește că e fericit că ea e șeful lui și îi explică doct cum restul populației din Sevila nu are ambiții comparabile cu ale lui.
Îi zice: oamenilor aici le place viața, sunt mulțumiți cu ce au și nu îi interesează să avanseze. Vor să aibă un serviciu, nimic mai mult, aveam colegi de 40-50 de ani pe care nu îi deranjau să facă treaba pe care o făcuseră și cu 20 de ani în urmă, când se angajaseră.
Din copacul de deasupra cad niște muguri grași. Bate o briză dulce și suspectezi că ești într-un vis mieros. Privind perechea care a ajuns la 10 beri și a trecut la giugiuleală, mă gândesc la mecanismul autodistructiv al ambiției care nu te lasă să te bucuri de după-amieze cu flamenco, caracatiță tăvălită în ulei de măsline și churros îmbăiat în ciocolată.
Nu te așteaptă să îți tragi sufletul la un colț de parc, privind câinele bătrân care a ațipit la picioarele mămăiței parfumate care l-a scos la plimbare.
Nu te lasă să inhalezi cerul albastru, să îl absorbi în plămâni până te umfli și plutești deasupra orașului alb care acum își împodobește balcoanele cu draperii roșii.
Țigănci grase pun pe masă rozmarin jumulit dintr-un parc. Zic că e un cadou apoi când tu îl accepți cu inocență, te înștiințează că nu au ce să mănânce. Te lasă suspendat în uimirea pe care ți-o provoacă gabaritul lor așezat lângă afirmația că nu au ce să mănânce, te bat pe spate încurajator, o să îți găsești tu niște moneduțe prin buzunare până fac ele turul de cârciumă, apoi pleacă la alte mese. Se întorc și îți iau rozmarinul obosit și pleacă, ambițioase, către altă terasă.
Un camion intră pe stradă și mă trezesc din reverie gândindu-mă la Nisa, Berlin și Stockholm și la fata care a murit la Londra, aruncată în apele Tamisei.
Degeaba ETA a fost dezarmată. Peste tot sunt camioane și nebuni ambițioși, care vor să aducă pe pământ Împărăția din ceruri a Domnului. Și nu ne rămâne decât să ne străduim să terminăm de băut cervecita asta și să ne uităm la câinele bătrân, sperând că vom ajunge și noi să ne plimbăm reumatismul cochet, cu cercei cu clipsuri și eșarfe bleu, pe un trotuar sub portocali care miros a tinerețe veșnică sub soare andaluz. Camionul trece pufãind negru. De data asta am avut noroc. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: