Picioarele goale ale lui Antonio Banderas

Tobele bubuie, trompetele țipă.

Tronul se apropie purtat de 70 de oameni. Franjurii baldachinului flutură ordonat, mișcându-se ca trupele nord-coreene la o paradă militară. Aud a doua oară gluma cu Antonio Banderas care sigur e ascuns sub un con de penitent. Îl poți recunoaște după picioare. Bărbatul care spune asta râde și băietul care îl însoțește rânjește. Poporul din jur se străduiește să-l ghicească pe Banderas. Ar trebui să fie simplu, sunt doar 2 desculți din sutele de nazarenos care trec, asudați pe sub catifele, pe străzile Malagăi.

Oana zice că e pe bune, se știe că Banderas întrerupe orice proiect, are stipulat în contract că trebuie să fie an de an la procesiunea din Săptămâna Mare.

Două femei superbe, înalte, svelte, 58 de ani, vopsite într-un blond cenușiu, perle în urechi, diamante pe degete, toc și crac, probabil yoga, probabil ashram, probabil hammam, bocesc lângă mine când trece tronul pe care e Isus la cina cea de taină, el în picioare, pletele în vânt, cei 12 la masă, care cu paharul, care cu boțu de pâine în mâini.

Lacrimile curg, machiajul rezistă și ele spun într-una: maravilloso, maravilloso. Și apoi se uită și ele pe jos, poate, poate, o să apară degetul cel mic al lui Banderas, ăla de îl știe tot credinciosul catolic din Andaluzia.

Pe marginea străzilor pe care trec procesiunile, zac câte 5  generații ale aceleiași familii. Străbunicul care a luptat alături de republicani, cuscrul franchist, bunicul regalist, fiul corporatist de stânga, nevasta cu partidul popular, copilași cu șosete ridicate pân la genunchi și budigăi bufanți cu elastic strâns pe pulpă, închizând fundul într-o acoladă.

E 2 dimineața, trece Fecioara cu trenă mov, a fost înainte cea cu trenă purpurie. În fața mea e un batalion de mame cu cărucioarele dispuse în falangă macedoneană. Nimeni nu dă semn că ar vrea să plece acasă, mănâncă semințe de dovleac, beau sangria cu gheață, tropăie spre cluburi trăgându-și fustele care au luat-o razna, s-au ridicat până-n dinți.

Ce fiestă mexicană frățioare, ce an nou chinezesc, ce festival japonez, nu am văzut în viața mea nimic asemănător, nici măcar la revelionu ăla din Africa, unde bucătaru șchiop s-a prins în conga la finalul programului artistic, alături de suedezul rupt în gură și chelnerul ieșit din tură.

Nu am cum să nu mă gândesc la Joia Neagră ortodoxă, de fapt la întreaga săptămână mare de acasă, mare că pare mai lungă pentru că ai mai multă treabă, trebuie să faci curățenie, să bați covoare, să speli ferestrele, să aranjezi dulapurile, futu-i Paștele mă-sii de treabă că nu pare că se mai termină. Cumpără miel, frământă cozonac, vopsește ouă, fă drob, fă borș, fă pască. Calvar. Femei urcând nădușite Golgota bucătăriei, cărându-și singure crucea că deh, bărbatul mai mult le încurcă. Cum m-am măritat eu cu un nătâng, cu un coate goale, nu am avut noroc ca altele să …

Toate amintirile mele din săptămâna mare sunt cu crize de isterie, jeturi groase de înjurături trimise din geizerul nefericirii urbane comuniste. Nu am găsit Gallus, bătătorul e ocupat de nenorocitul de Păcală, du-te și vezi cât mai stă, ouăle s-au spart, nu a prins culoarea, nu am drojdie și cozonacul nu a crescut, lua-m-ar dracu cu cine m-a făcut, cine m-a blestemat să nu îmi crească nenorocitu de cozonac. Și mielului ăsta îi pute carnea și nu am lapte pentru spanac. Vezi la uscătorie dacă e loc să-ntindem perdelele sau e Năstase iar.
Raaaaluuucaaaaa, spală domle cum trebuie bibelourile și aranjează serviciul de cafea cum trebuie, nu da rasol. A terminat Păcală, fir-ar neamu lui al dracului că uite cum mă face să vorbesc în sfânta săptămână a Paștelui.
După `89, an de an, Isus din Nazaret, acest Singur Acasă al TVR, anunța că ai intrat în Săptămâna Mare, asta dacă nu cumva ai uitat, amețit de mirosul de libertate, democrație și demnitate care ieșea pe geamurile bucătăriilor unde, de data asta, cozonacii creșteau și ouăle se înroșeau fără probleme, căci aveam de toate.
Numai credință nu aveam.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Ai spus și ai bifat sărbătoarea, ai ciocnit un ou, l-ai spart pe al lui frac-tu, scrijelește-l. Fă-i un semn să știi că ăla e oul tău, campion.
Au trecut 2 zile, gata, mergi la serviciu.
Câte kile de drob ai mâncat, te întreabă colegul mai plinuț, fericit că el a mâncat 2 kile de drob și 3 kile de friptură și 1 kil jumate de cozonac și a băut 14 litri de vin și 2 de țuică. Nici nu a mai avut loc de bere.
Sunt în congelator. Îl țin pân la 1 mai.
Ne vedem la mare.

Sunt 6 procesiuni care trec pe pod. E 4 jumate dimineața. Copiii scutură din clopote, anunță parcă pauza mare. Trece detașamentul de militari care învârt mitraliere, par adevărate, le aruncă, le prind, le rotesc, le ridică și coboară. Fetele de lângă mine aplaudă încântate, deși de mâinile stângi sunt înfășurate baretele sandalelor. Sandalele aplaudă și ele.
Bătrâna cochetă din stânga îmi zâmbește într-una, tocmai și-a refăcut machiajul în ecranul smartphonului. Îmi spune, complice, că toate confreriile plătesc orchestre, militari, cântăreți, chiar și pe cei care cară tronurile imense. Le dau cam 10-20 de euro pe zi, așa zice șoptit bătrâna. Cele mai bogate confrerii aduc cele mai spectaculoase reprezentații. E un concurs. Îți place?
Da.
Sărbătoarea este palpabilă, ca trupul fetei ăsteia care se lipește de mine, ca să facă loc miriapodului uman care trece pe lângă noi, cărând tronul cu Isus pe cruce. Mă uit după picioarele goale ale lui Banderas, mă gândesc că ar trebui să le recunosc. În definitiv este născut în aceeași zi cu mine.