Pregătiri pentru al treilea război mondial

Acu 2 ani pe vremea asta, pe când mai speram ca Ponta să înfunde pușcăria, lansam volumul 2 al Americii dezgolite de la brâu. În jos.
Acum că e Bookfest și pentru că oamenii de la editură au mai scos un tiraj, știindu-vă fani călătorii și fani Feher, m-am gândit să vă mai dau o bucățică din carte pe la nas, să vi se facă poftă de citit și de dibuit locuri în care să vă refugiați când Kim Jong, Donald, Vladimir și restul personajelor simpatice o să apese concomitent pe butoanele roșii.
Pe mine mă găsiți în Argentina sau Uruguay pentru că vin, carne și chimichurri. Dar nici Rio nu mi se pare de ici de colo. Deci, lectură plăcută și cumpărați America dezgolită de la brâu în jos 2 ca să nu intre editura în pierdere și să-mi impute la salariu.

“În vamă toată lumea e posomorâtă, doar e 2:00 dimineaţa, la ora asta nu se serveşte veselie. Nu avem deloc cash, dar uite că taxiul se poate pre-plăti cu cardul. Usturător. Alergăm prin oraşul pustiu către casa lui Bobby din favela Tavares Bastos.

Da, favelă, da, mergem la 2:00 dimineaţa într-o favelă din Rio. Suntem nebuni, suntem cretini, o să mor, dar înainte o să fiu violată toată şi ruptă în bucăţi şi… Strada se termină brusc şi taximetristul spune că trebuie să coborâm. Nu-mi vine. În bătaia farurilor sunt şase balauri care înghit bere la litru, întinşi pe trepte, în faţa unei magherniţe.

Fundul mi-e mai strâns ca al unui vierme de mătase. Şoferul a scos rucsacurile afară şi trebuie să îi urmăm. Bobby mi-a scris în mail că The Maze, hostelul pe care îl are în favelă, e cel mai sigur loc din Rio, dar zmeii de pe trepte mă sperie teribil. Iulian întreabă:

— The Maze?

Adaug iute:

— Casa du Bobi?, ca să părem tovarăşi.

— Maazie? clipeşte leneş unul dintre nenici, cu un accent perfect de Paşcani, Mazie e acolo.

Mâna îi fuge înspre stânga, unde vedem o deschidere de 50 de centimetri între construcţii din tablă, cartoane si cărămidă.

Intrăm prin labirintul de cabluri care se deschide-n faţă: suge burta, trage rucsacul, fereşte rahatul de câine, e mult rahat de câine, nu înţeleg unde au loc să ţină rotweileri că sigur ăla nu e un şoricar cu diaree. Muzica urlă şi mirosul de usturoi izbucneşte dintr-o cârciumă unde 16 beţivi cântă de dor şi jale.

— Casa du Bobi?

Bărbiile zboară la unison înspre stânga, priviri curioase ne măsoară şi noi fugim pe sub cabluri şi prin mirosul sinistru de urină, care s-ar putea să vină de la mine, din cauza fricii. Uite Maze, e scris pe-un perete roşiatic. Ne împleticim pe scări şi intrăm gâfâind într-o sală imensă unde, în faţa televizorului care urlă, o femeie doarme, învelită în păru-i negru şi o cârpă galbenă. E Malu, nevasta lui Bobby.

Ne dă câte o bere şi ne lasă să ne liniştim fricile cu ochii pe luminile de pe Pão de Açúcar. E frumos de ţi se taie respiraţia.

Gata, marş la culcare. Primim chiar camera lui Hulk. Exact, personajul cel verde şi furios care se făcea mare şi toate hăinuţele îi crăpau, doar chiloţii erau supra extra elastici. Aici a fost filmat Hulk ăla cu Edward Norton. Fix în camera noastră din favelă. D-aia costă 80 de parai pe noapte, o imensitate ţinând cont că avem o saltea întinsă pe o platformă de beton, un ventilator, patru umeraşe şi un duş din care niciodată nu curge apă mai caldă de 18 grade. 80 de dolari! Dar ce contează, doar ştim că totu-i o minciună şi banii nu-s reali.

Zdrang-prang-drang, sunt fix în Piaţa Iancului şi vecinul de la şapte taie cu flexul caloriferul. E 9:00 şi favelei nu-i pasă că noi ne-am culcat la 2:30 dimineaţa. Se bocăne şi se bubuie, câinii latră, papagalii miaună, copiii sunt traşi pe roată şi înfipţi în ţepuşe de metal. Rag şi urlă şi plâng. Brazilianul mai pune o tablă pe casă, e gospodar, cine spunea că e leneş? Cine a îndrăznit să spună o minciună atât de mare? Tu? Nu eu domnu’, nu da, eu ştiu că e harnic, uite Coelho scrie şi scrie şi scrie de nu mai prididesc fetele de la Indigo-Bambi-Andre-Asia să citească. Unele chiar au reuşit să treacă de titlu dar cele mai multe au rămas la nume: Co-iel-hio? Ce nume e ăsta?

Bobby priveşte strâmb în computer. E gol până la brâu. Arată ca Moş Crăciun la spălătorie, aşteptând să primească sveteraşul de la curăţat.

— Haaai people! deschide gura plină de dinţi de porţelan şi, entuziast, împinge coşuleţul cu pâine buretoasă şi castronul cu brânză mucegăită spre mijlocul mesei. Ia păpuşică şi mănâncă şi povestea mi-o ascultă. Patru ore stăm pironiţi cu fundul pe bancheta de beton, în timp ce Bobby sare ca un mierloi dintr-o poveste în alta.”