Telefonul sună, țțțțââârrrr, țțțțțțâââârrrrr!!!
-Unde ați plecat? Păi de ce nu m-ați așteptat? Haideți înapoi ca să vedem cum vă rezolvăm problema!
Întoarcem mașina, în 12 minute suntem în biroul șefului de tură. E tânăr, e binevoitor. Are o legitimație de gât și obraji înroșiți de cuperoză. E ezitant. Ce îmi propune nu este tocmai cușer, dar e singura soluție. Sau poate să merg la Sfântu Gheorghe. Dar la Sfântu Gheorghe sunt așa, mai unguri, chiar dacă au cereri mai puține, nu se compară cu omoru de aici, te întorc, îți cer acte, spun că nu au putut să verifice dacă ai plătit taxa online.
Nu că nu se poate, nu se vrea.
În birou e un scaun, o masă strâmbă, un computer, un vraf de dosare puse pe jos. Șeful de tură se scuză. Nu sunt bani. Politicaaaa, ea e vinovată. Închide ochii, invocând parcă vorba asta “Po-Li-Ti-Ca” să se materializeze ca la o ședință de spiritism. O trage de păr afară ca pe un duh care nu se lasă scos din lampă. Cuvintele spuse cu ochii închiși, cu o grimasă de durere pe față, nu sunt doar niște vorbe în vânt. Au corporalitate.
Acum, alături de noi, lângă dosarele de pe podea, s-a așezat și Politica.
Doamna cu părul albastru, rotundă ca un salariu de președinte de agenție națională, se împiedică de Politică și zice: nu a fost niciodată atât de rău. Politica ne-a distrus, ăștia sunt niște nemernici care au făcut tot ca să fie votați, au scos 100 de taxe și uite acum, nu mai facem niciun ban. Nimic nu mai încasăm. Ne-a și întrebat prefectul: băieți, păi din ce plătiți apa și lumina?
Dar haideți să vedem cum vă ajutăm.
-Cine sunteți?
-Secretara.
Eu cred că e regina Amidala. E clar stăpâna locului, camuflată într-o umilă secretară, cunoaște toate chichițele și apoi ce secretară la vârsta ei și-ar vopsi părul albastru și și-ar lăsa, în prezența șefului de tură, pantoful să alerge înainte și-napoi, dezvelind călcâiul? Ea e șefa. Și ea ne spune că motto-ul ei este: fiecare dosar trebuie tratat separat, pentru că fiecare caz este aparte. Legile sunt făcute cu curul de ăi de sus și ei trebuie să le descurce aici, jos, într-o neașteptată confruntare dintre birocrație și birocrați.
-Niciodată nu a fost atât de rău. Geme ușor și apoi îmi indică: scrie așa, semnează, atașează aici hârtia asta.
Pentru prima oară de când mă știu descopăr umanitatea sistemului și simt o simpatie pentru oamenii ăștia îngrășați cu promisiuni înainte de fiecare Ignat al alegerilor care apoi trăiesc cu bugete sparte, cu birouri descleiate și dosare împrăștiate pe jos până la următoarele alegeri.
Nu-i cunosc. Nu am avut vreo pilă ca să intru la șeful de tură.
Nu am ajuns la ei în vreun moment de plictis, când și-au zis că pot să se ocupe 19 minute de mine, că oricum n-au ce face. Afară sunt 80 de persoane. Mă simt ca într-o secție de urgență din Kabul după explozia unei uriașe bombe birocratice.
Și cu toate astea, Amidala și straniul ei motto hippocratic vrea să mă ajute. Sistemul luptă cu sistemul, ca o vulpe prinsă în capcană, își roade laba cangrenată care o țintuiește și care îi va aduce moartea.
Poate că totuși există scăpare.
Amidala îmi spune că ea crede în viața de apoi și că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Eu îi spun că eu cred în zâne bune. Ea râde și face o piruetă.
Atunci văd că pe marginea șosetei albe de la piciorul stâng scrie USA.
De-acolo i se trage îmi zic. De la șosetă i se trage.
Când o mai văd, îi fac cadou o pereche de ștrampi cu #rezist. Pe fund. Căci acolo te lovește sistemul.