Locul în care Crăciunul nu există

E 7 dimineața. Soarele taie o fâșie de lumină albă între draperiile vișinii, mă calcă fierbinte pe mână. Miroase a ars și de la geam văd deșertul cenușiu, pare rămas în urmă, încă în noapte, ca un navestist întârziat la o țigară care a pierdut trenul.
Sunt deja 26 de grade și cafeaua e tare și clocotită. Îmi ard limba. Mă uit cu simpatie la lupta cu tehnologia pe care o dau reprezentanții ministerului turismului palestinian. Nu merge sunetu, nu merge microfonul, nu merge proiectorul. Dar dulciurile sunt superbe. Palestina este o țară foarte sigură, așa spune doamna ministru. Are voce domoală, ne vorbește despre Ierihon, Hebron, Bethleem și Ierusalim, ce-i drept banii din turism nu ajung neapărat la palestinieni, doar un dumicat vine și la gura lor căci călătorul cumpără bilete de la agenția israeliană care apoi negociază vârtos în jos palestinianul proprietar de hotel. E greu, zice doamna ministru cu voce domoală și mai spune că este multă propagandă anti-palestiniană din partea israelienilor care spun că te expui pericolelor dacă te decizi să mergi în Palestina.
Păi și nu au dreptate? M-am ars pe limbă, m-a pârjolit soarele, clar pun 3 kile pe mine de la chifteluțele tăvălite în tahină.
Nu e niciun pericol, suntem un popor cald și iubim pacea chiar dacă azi e Nakba, e comemorarea înființării statului Israel când suntem mai supărați. La 12 o să fie o demonstrație, cântăm și mergem până la zid, la mormântul Rachelei.
E 12.40. Sunt 35 de grade. Copii, 6, 7, 11 ani, ascund pacea sub tricouri negre pe care scrie 1948. Pe pereți sunt lipite afișe cu declarația lui Balfour ruptă de mâinile unui bărbat cu fața acoperită. Un grup de 30 de fete în uniformă de școală scandează ceva despre dreptul refugiaților de a se reîntoarce. Deoparte stă un alt grup, asistente și medici, dintr-o mașină bubuie un cântec și coloana se urneste spre zid. Trecem prin fața lui Snitzel King 2 și a lui Beauty Center, un autocar de turiști americani se revarsă și el pe trotuar.
În fața aerul tremură de la fierbințeală și două coloane de fum se ridică, au dat foc la ceva, ce  idioțenie, pe canicula asta. E prea cald să gândești, înaintez târându-mi picioarele. Dar nu e prea cald ca să-ți pui întrebări fără răspuns. Ce-o să facă odată ajunși la zid?mă-ntreb și mă mai întreb unde sunt ceilalți români? și mă mai întreb unde aș putea să intru să beau o bere? Dar ultima întrebare mi-o pun așa: unde aș putea să intru… pentru că mă întrerup. Din față văd alergând către mine copiii ăia în tricouri negre și fetele în uniformă, arată ca o goană din fața unui T-rex, animalele pădurii simțind iminenta catastrofă fugind în herghelii mixte de antilope, lei, elefanți, gheparzi și babiruse.
Și abia atunci se aude poc-poc-poc-poc-poc-poc și oamenii urlă și se împing și sunt prinși din urmă de un nor alb, dispar în norul alb care vine către mine cu mâna întinsă ca un funcționar bancar gata să-mi ofere un card de credit cu 12 rate.
Ridic baticul la gură. Alerg acum, fug atât de tare încât îmi crapă un pantof, nu de tot, nu sunt Cenușăreasa după care va umbla soldatul israelian să o ia de soție, dar îmi pocnește papucelul de la fugă. Geaba. Norul e bun, are suflu. Mã prinde. Mă ard acum ochii și gâtul și înăuntru mă arde stomacul. Mă opresc să scuip lângă un amărât care vomită. Căzuți lângă zid sunt doi adolescenți, vreo 14 ani. Scobesc pieptul, scrâșnesc, reped afarã flegme galbene, caută disperați să respire și uite și un tată care-și duce în brațe copilul care are o spumă albă la gură.
Continuă să pocnească. Poc-poc-poc-poc-poc-poc. E un tab care trimite proiectile cu gaz. Și mai sunt 4 soldați cu niste puscoace. Atât văd. Patru. Mai sunt si în tab. Ãstia 4 au intrat pe bulevard cât, vreo 150 de metri. Au intrat între case și hoteluri, au venit în fața lui Beauty Center și a lui Snitzel King 2 și au mai tras o rafală de petarde cu gaz. 4 oameni au trimis acasă în 25 de minute tot corul de copilași și școlărițe. Ambulanțele curg. Număr 4. Majoritatea ajung la spital de la gaz. Unuia i s-a înfipt în picior un proiectil. Lui Bejan i-a picat unul pe rucsac, i-a ars rucsacul. Are funingine pe cămașă.
E 13.15. Sunt 35 de grade și mergem să mâncăm în piața Ieslei, lângă biserica nativității, în care este ieslea unde pruncul Isus a văzut lumina zilei lângă o vacă și un măgar. 
Bătrâne vând dude, tinerei zic în româneste: “salut, ce faci?” și vor să-ți vândă șaluri. Viața merge înainte, declarația lui Balfour nu a fost ruptă, zidul e tot acolo și în fața lui, la 150 de metri, în mijlocul orașului, sunt 4 soldați israelieni și un tab cu grenade cu gaz care o contrazic pe doamna ministru al turismului.
În timp ce beau o bere de 4 dolari mã gândesc: uite domle, ce chestie, tocmai în locul în care s-a născut Isus, Crăciunul nu există.

4 comments
  1. Cryogen said:

    Lipsa de cultura, ignoranta, superficialitate: Balfour nu este vreo localitate doamna Feher! Este numele unui fost ministru de externe britanic, Arthur James Balfour, care a facut aceasta declaratie oficiala de politica externa la data de 2 noiembrie 2017. Rusinos! In loc de berea de 4 dolari incercati sa beti doar apa rece, dar cat mai rece!!!

    • feher said:

      Domnule Cryogen, nu stiu ce v-a suparat. Nu am scris nicaieri ca ar fi Balfour un loc. In schimb dumneavoastra, probabil pe apa rece, ati scris 2 noiembrie 2017. Spre deosebire de dumneavoastra care spuneti ca sunt inculta, ignoranta, superficiala, eu cred ca sunteti doar obosit. Trollingu e meserie grea.

      • Petre said:

        Trolli din viitor sunt mai nervosi de felul lor. A ramas numai bere rece iar apa este calda.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: