În gară un bătrân în cămașă albă, pantaloni gri deschis, cu pense, își plimbă cartonul prins de gât cu sfoară. Nu se uită în ochii nimănui, își poartă mesajul ca o sticlă de suc eticheta, fără să dea vreun semn că empatizează sau, măcar, înțelege cuvintele. Pe carton scrie așa: Mi-a ars casa și soția.
Oamenii întorc capetele după el. Unii își dau coate, câțiva zurbagii d-ăștia tineri, chicotesc.
Bătrânul e indiferent. Își plimbă cartonul prin gară ca și cum cartonului i-a ars casa și soția sau ca și cum ar avea un tricou cu Rage Against The Machine pe care l-a primit de la un nepot și-l poartă și el când iese să ude ficusul de pe scară.
Peronul e jumătate ocupat de soarele fierbinte, tăvălit ca un bulibașă obez pe o banchetă de tren. În umbra nevolnică a urechilor acoperișului, o colonie de pinguini pe bagaje transpiră vârtos. Nu suflă vântul.
Vagonul e fierbinte. A fost ținut în soare, perpelit ca un berbecuț la proțap. Ne batem pe o gură de aer, din instalațiile de AC iese respirație de balaur după ce-a înghițit 5 porții de vindaloo. Se stă în picioare, nașul, un tractorist cu fața săpată și șapca împinsă spre ceafă își face loc cu greu printre fetele cu pielea strălucind de sudoare.
Începe.
Dacă știți că sunt trenurile atât de aglomerate, dacă vindeți locuri în picioare, de ce nu ne dați și nouă, ăstora de stăm în aburul clocotit al zecilor de trupuri înghesuite în vagon, reducere? Cum are CFR-ul tupeul să îți vândă o călătorie în picioare, în conservă, în vagoane încinse la banii ăștia?
Nașul nu are răspuns.
Trece cu o față vinovată printre fetele transpirate și, după Ploiești, nu îl mai văd deloc.
Toate geamurile sunt deschise, perdelele flutură fierbinți și ochii îmi sunt uscați de vântul care aleargă prin vagon. Când intrăm între dealuri, cu un oftat, călătorii lasă corsetele să cadă și încep să respire.
Undeva pe lângă Timișul de Jos ne oprim. E întuneric, suntem aproape de Brașov, mașinile se depășesc isterice pe șoseaua de lângă calea ferată.
După 6 minute, nașul anunță că s-a stricat locomotiva și că trebuie să așteptăm una de la Brașov. Oamenii încep să coboare, sărind de pe scări în mijlocul urzicilor. Rubedenii din Brașov sunt anunțate, vin cu mașinile să îi ia. Juma de tren înșiră șoseaua, jarul țigărilor arzând în noapte.
Chemăm un taxi?
Da.
Un bilet până la Brașov este 49 de lei. Un bilet fără loc până la Brașov este 44,7 lei.
Parcul CFR este bătrânicios. S-a furat mult. S-a privatizat. S-a mai furat ceva. Nu chiar tot.
Iarna sunt întârzieri de la zăpezi, geruri, brazi căzuți peste liniile de curent. Primăvara și toamna de la inundații. Vara se dilată șinele, cum dă o căldură, se știe, șinele se umflă și sunt restricții de viteză și faci 8 ore între Sibiu și Timișoara și 15 ore de la Budapesta la București.
Oamenii nu au așteptări. Plătesc biletul, banii ajung la un ciordac, un director general, trei adjuncți, 15 secretari de stat, banii ajung la ei să-și ia ei ceva frumos, poate să-și facă dinți și să-și pună țâțe.
Oamenii sunt indiferenți. Nu mai așteaptă nimic pentru că nu poți aștepta nimic de la un stat inept, incapabil în 30 de minute să trimită o locomotivă de la 11 kilometri distanță.
Oamenii sunt indiferenți și exact pe indiferența asta a noastră crește mușchiul ticăloșiei. Pe durerea noastră în cur, las că eu chem un taxi, io chem un văr, io mă descurc cu un unchiuleț, pe descurcăroșenia noastră lipsită de empatie pentru ăia care nu au un văr, bani de taxi sau un unchi, se ridică Dragnea, Firea, găștile din administrațiile locale, hoții de la CFR, tâlharii din parlament, monștrii de la ANAF, securiștii din presă, codoșii din corporații.
Mi-a ars casa și soția, scria pe cartonul bătrânului.
Nouă tuturor ne arde casa și soția dar nu ne prindem de asta. Știți de ce?
Pentru că în ăștia 27 de ani am orbit complet. Ne-am uitat prea mult în foc și nu mai vedem nimic în jur.
Și dacă miroase a carne arsă, ne bucurăm calicește, sperând că-i de la grătare.