Stresul care se cheamă România

Lui Iulian îi e rău. Vomită, are frisoane, diaree, mai vomită puțin. Și are aritmie. Inima duduie ca un motor de tractor.
Vrea să meargă la spital.
E vineri seara, de fapt noaptea, 1 dimineața. În Sapporo.
Nu știu la ce spital să merg așa că mă uit pe net, caut salvare, găsesc un serviciu de ambulanță care oferă translatori. Sun, dîîîîr-dîîîîîr, 2 secunde și răspunde o domniță care înțelege că vorbesc în engleză, spune ceva în japoneză, mă lasă să aștept alte 16 secunde pe fir și apoi o voce de bărbat mă întreabă în engleză cu ce mă poate ajuta.
Urmează o conversație de 20 de minute, lângă translator este un medic sau cineva care așează niște întrebări cu grijă în coșulețul conversației: ați mâncat ceva dubios, la ce oră, când ați început să vomitați, de câte ori, vă doare în coșul pieptului, sunteți amețit, vă doare capul?
Lui Iulian inima continuă să îi care pumni în piept, le spune, hm, atunci mergeți la spital. Aceasta este adresa.
E 2 dimineața. Spitalul general are ferestre mari și un hol de hotel așternut cu mochetă verde cu model galben, nu orișice model ci linii de demarcație care îți spun unde stai la coadă pentru fiecare ghișeu. Unul este casierie, altul este recepție pacienți, mai sunt încă două. Nu sunt separate prin nimic, de fapt sunt niște computere așezate pe o recepție de lemn mat, super chic. Mocheta înghite zgomotele, cred că a înghițit și oamenii.
Simți că ai intrat într-un horror șaptezecist. Dar speri că este un porno făcut de un art house.
Nu avem noi norocul ăsta.
O fată în vestă și fustă de stofă apare disperată dintr-o cameră din spatele recepției. Își cere scuze că ne-a lăsat să așteptăm, mai apare un cetățean în cămașă și pantaloni de stofă. Ăsta are crocși în picioare. Le explicăm despre ce este vorba. Încercăm.
Nu știu engleză dar nu e problemă. Fata produce o tabletă și pe ecran apare un domn pe la 65-70 de ani, căști și microfon ca Madonna în concert, care traduce dialogul dintre noi.
Recepționera în vestă dispare câteva secunde și reapare cu niște formulare de completat cu nume, adresă, număr de contact, simptome, alte boli pre-existente, alergii. Dăm pașaportul la scanat nu înainte să ni se ceară voie.
Putem să vă luăm datele?
Sigur că da.
Femeia încropește un dosărel și ne duce la medic. Străbatem holul cel mare cu mochetă groasă, trecem pe lângă scaune de piele așezate lângă automate de sucuri și cafea, sandvișuri și bomboane, intrăm pe o venă laterală în corpul spitalului unde lumina e mai crudă și mocheta e înlocuită de un cauciuc rozaliu. Înainte de a intra în cabinetul medicului, Iulian este poftit să se așeze, să-și pună brațul într-un aparat care arată ca o mașină de tocat carne și i se ia tensiunea.

Toată recepția, cu tot cu discuție, tensiune și drum a durat 17 minute.

Medicul are și el tableta-poartă stelară care îl aduce în cabinet pe bătrânelul traducător, reluăm povestea. O asistentă sobră, profesionistă, cu mască la gură, purcede la efectuarea unui EKG.
Inima e razna.
Throbbing, zice google translate căci moșulică a fost trimis la culcarem puțin înainte de EKG și am rămas doar noi 4 și puțina engleză, ca un balonaș de săpun pe care îl suflăm de la unul la altul.
Iulian e poftit să se întindă într-un alt salon unde sunt 4 paturi, cu perdeluțe, cu tot soiul de apărățele ieșind din pereți. Asistenta profesionistă târăște un alt aparat pe care îl mufează la Iulian, o altă asistentă îi face ecografia. Medicul nu îl atinge cu un deget.
Urmărește cu atenție și îngrijorare, ca Iohannis, desfășurarea de forțe.
Aparatul bipăie, aruncă lumini roz, arată ritmul, pulsul, tensiunea și numerele câștigătoare la loto. Profesionista face și un test de sânge.
Putem să vă facem o perfuzie cu ser fiziologic că sunteți deshidratat?
Sigur.
Așteptăm. Trec orele. Facem conversație. Pe unde ați călătorit? Cât timp?
După ce se uită la rezultatele testelor și la ecografie, medicului îi este clar: este de la stres. Stresul călătoriei, sunteți într-o țară străină, normal că organismul a luat-o razna.
Haaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!

Dacă ai știi de unde venim noi băiatule!!!

Venim din țara în care dormi iepurește, din țara în care dezvolți ticuri isterice de verificat dacă ai încuiat mașina și ai pus alarma, unde te întorci din drum că nu știi dacă ai încuiat ușa. Țara în care ți-e frică să te sui într-un taxi că cine știe dacă-ți dă în cap soferul, în care ți-e teamă să îi spui ceva chelnerului nesimțit că știi sigur că o să-ți scuipe în mâncare. Țara unde trenul întârzie cu orele și habar nu ai, că s-a stricat tabela de afișaj electronic și doamna de la informații e plecată să facă pipi.
Țara unde dacă ai ratat 1 fracțiune de secundă plecarea la semafor, ești mitraliat cu o rafală de claxoane, unde motocada securiștilor e mai șmecheră ca salvarea, unde la spital te târăști pe coate de durere și ești ignorat atâta timp cât nu ai venit cu pile.
Cum să fii stresat în Japonia?
Pe bune?
Acesta este locul în care totul funcționează uns.
A plouat torențial, sunt întârzieri în Hokkaido pe liniile de tren locale și pierzi conexiunea?
Domnu naș, uniformă bej, șapcă militărească, mănuși albe, se oprește la fiecare scaun, verifică dacă trebuie să fii în următorul Shinkansen, notează ceva pe un tabelaș și gata.
Când ajungi în gară, 5 fete cu pălăriuțe și veste roșii te conduc la casa de bilete unde au suplimentat personalul. Sunt 5 bărbați care au fost înștiințați de nașul cel elegant unde aveai biletul la trenul vechi și îți dau similar. Mie nu îmi găsesc la geam. Își cer scuze și funcționarul și domnișoara cu pălărie roșie și un alt ceferist în bej care stă mai mult frânt de mijloc, aplecat într-un gest de considerație combinat cu scuze adresat pasagerilor care, nu-i așa, au trecut prin stresul de a întârzia o oră la întâlnirea cu Tokio.
Hahahahahahahahahhaaaaaaaaaa!!!!
Îmi amintesc de discuția pe care am avut-o acum vreun an cu o taiwaneză venită la Brașov care încerca să ajungă la Peleș. Nu înțelegea nimic. Pe internet era un orar, la gară altul. Care e trenul bun? De ce nu anunță întârzierile? De ce nu se pot face rezervări pe internet ca să ai eticket, dacă sunt destinații atât de populare de ce nu sunt trenuri mai des, de ce sunt murdare vagoanele, de ce aparatul din gară de unde poți să cumperi bilete nu are și setări în engleză?
Hahahahahahahahahahahahhahhhaaaaaaaaaa!!!!

Iulian probabil a mâncat ceva stricat. A vomitat, a avut diaree, s-a deshidratat de unde și reacția inimii.
Nici vorbă de stres.
Din toate țările lumii ăsteia în care am fost până acum, România e singura țară capabilă să te ucidă prin stres. Un Guantanamo de 19 milioane de oameni, unde se aplică toate torturile practicate în închisorile secrete CIA. De la înjosire, la privare de somn.
Și nici măcar nu primim uniforme d-ălea vesele, portocalii.