Singurul dar valoros al țărișoarei mele

Aud că maică-mea s-a supărat că bălăcăresc țărișoara în care m-am născut.
Așa că m-am gândit să scriu și ceva de bine despre România. Nu mi-a fost ușor, m-am svârcolit, m-am tăvălit și iată că am găsit ceva pentru care îi mulțumesc patriei mele.

Paranoia.
Da. Dacă pot să mulțumesc pentru ceva României este generoasa cantitate de paranoia pe care am crescut-o pe balconul educației mele în comunism.
Știu că statul nu mișcă un deget, că trebuie să mă descurc singură, că pensia nu o să vină, că trebuie să stau cu ochii în patru ca să nu mă fure funcționaru, vânzătoarea, chelnerul, că nu e carne de urs în friptura de la Vânătorul ci carne de porc, că atunci când se oprește trenul în câmp ai face bine să găsești un ia-mă nene la șosea, că în hotelurile de pe litoral trebuie să vii cu cif/domestos și fețe de pernă, că nu există nimic care să se cheme vinul casei și, cel mai important, că nu e bine să te încrezi în sistem pentru că el este Matrix, tu îl susții și hrănești pe el, nu el pe tine.
Paranoia îți servește foarte bine în călătorii.
Ești cel mai sprinten și mai agil dintre traci.
Decembrie 2005-Ianuarie 2006. Inundații în Serengeti. Parcul național e mare cât Olanda și are un sol moale, vulcanic care, atunci când plouă, se transformă într-un nămol ticălos, greu depistabil sub iarbă.
În noaptea de revelion, zeci de jeepuri cu turiști rămân blocate departe de tabere, în plin teritoriu al hienelor, leilor, leoparzilor, elefanților africani, rinocerilor și gheparzilor. Oamenii nu pot să iasă să-și facă nevoile, ghizii nu au arme. Și chiar dacă ar avea, ce faci, razi un pâlc de hiene ca să faci tu căcuță în tufe? Rămâi în mașină.

Eu nu am ghinionul ăsta. De fapt, aflu despre povestea turiștilor rămași 3 zile prinși în jeepuri, fără mâncare, somn, haine și toaletă, numai pe 2 ianuarie când jeepul pe care îl împărțim cu un cetățean american de 65 de ani dă cu spatele și hooooop, roțile se scufundă 40 de centimetri în pământ. Șoferul-ghid calcă accelerația, roțile mai coboară 10 centimetri. E miezul zilei, suntem undeva în mijlocul parcului național, e semnal.
Să sunăm camionul de la tabără să vină să ne scoată.
Camionul vine într-o oră jumate. Un cablu cu cârlig la capăt este agățat de bara tractoare, șoferul se năpusnește în accelerație, camionul sforăie, roțile lui săpând groapa în care va rămâne și el blocat. Acum suntem 6 oameni cu mâinile în șold privind în zare.
Ce e de făcut?
Sunt 4 tractoare în tot Serengetiul. Și poate unul dintre noi, poate americanul, poate șoferul-ghid, nu știu care din noi am fost Buda, Isus, Mahomed într-o viață anterioară așa că un tractor apare din senin, ca o fată morgana într-un Mad Max african. Roșu pe verdele ierbii, scoțând fum negru. Ne trage afară, jeep și camion.
Încă nu știm cât de norocoși suntem. Tractoristul ne spune că tocmai a eliberat două jeepuri care au stat 3 zile captive în nămol. Niște olandezi și australieni.
Mai sunt câteva mașini cu naufragiați. Probabil în 2 zile totul o să fie bine. Dacă se oprește ploaia, inshallah.
Îl rog pe șoferul-ghid să sune la management în Dar-el-Salaam. Încep să simt buna mea prietenă paranoia cum pune la îndoială programul organizat de agenția de turism pentru următoarele zile.
În 2 zile trebuie să plecăm din Serengeti, să luăm avionul de undeva de pe o pistă de la câteva sute de kilometri de aici. În mod normal ne-ar lua vreo 5 ore să ajungem acolo, cu ploaia asta însă e posibil să ajungem în 5 zile.
Managerul indian e în vacanță. Șoferul-ghid nu vrea să îl deranjeze pe șeficu. Realizez grozăvia relației. Ghidul preferă să își fută turiștii decât să-l supere pe șeful indian. Tanzania este o stână uriașă, ciobanul alb e ajutat de câini indieni să păzească oile negre.
Câinii sunt mai răi decât ciobanii, câinii mușcă. Ghidul îmi dă tremurând telefonul. Vorbesc cu managerul indian care mă informează într-o română perfectă (nu vorbită, ci țesută în fibra limbii engleze pe care o vorbește) că nu se poate face nimic. Trebuie să ne întoarcem în tabără, asta am plătit, asta facem.
Dar plouă, sunt inundații, nu o să ajungem la pistă. Acum am avut noroc cu tractorul.
Managerul indian trântește telefonul.
Decidem să ne încercăm norocul la hotelul aflat la 200 de kilometri distanță. Măcar pentru noaptea de dinaintea zborului. Cetățeanul american se uită la noi ca la niște cretini.
El a plătit, nu mai dă un dolar în plus. Statul, sistemul, managerul indian va rezolva problema și astfel va ajunge la avion.
Good luck my friend.

Camera de hotel e 200 de para. Dar, de fapt, camera de hotel e priceless. Aici aflăm că pista de avion, aia de la 5 ore distanță (de care ne-am apropiat cu 200 de kilometri), este închisă de 1 săptămână, de când au început ploile.
Singura pistă e la 6 ore distanță. De aici.
Ghidul-șofer aproape stă să plângă. Ne lasă la hotel, pleacă înapoi în tabără cu americanul cel dârz și trebuie să obțină permis să părăsească parcul național la 2 dimineața, să vină la hotel pe bâjbâitelea și apoi încă 6 ore pe drumuri ticăloase.
Noi o să plecăm cu altă mașină.
La 5 suntem în picioare, noroiul e roșu și cleios, fundul jeepului patinează. Orele trec, nu ne putem îneca exact ca țiganul la mal, îmi fac cruce cu limba, zic Tatăl Nostru.
Mașina horcăie și moare scufundată într-o baltă la 800 de metri de pistă. Alergăm cu rucsacii în spate, cocoșați, disperați, ca într-o retragere spre elicoptere sub amenințarea Vietcongului.
La capătul pistei e o turmă de girafe. Nu e niciun avion. După 40 de minute în care mai apare un singur jeep din care coboară 7 oameni, un Cessna-cred, nu-mi amintesc prea bine, pârâie pe sub nasul girafelor.
Nu suntem pe lista pasagerilor.
Normal, noi trebuia să fim luați de la pista x, aia inundată.
-Păi eu trebuia să vă iau, nu? Ați fost cu ghidul y? Sunteți de la firma z?
-Da.
-Nu-l am decât pe Bobby din America.  E aici?
-Nu.
-Fuck him. Atunci haideți voi.

Paranoia.
E bine să fii mereu pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. Eram pregătită și să-l șpăguiesc pe pilotul englez. Nu a fost cazul.
Am avut noroc că restul de  turiști crescuți pe salteluța moale a civilizației nu au înțeles că uneori e mai bine să dormi pe pământul tare, să pui urechea pe el. Astfel auzi mai ușor când se apropie cei 4 călăreți ai Apocalipsei.

Mulțumesc mamă, mulțumesc partidule, mulțumesc România că nu mă lăsați să dorm decât cu pietre în fața de pernă și cu un ochi deschis.
De aceea oi fi eu obosită, dar măcar sunt vie și nu-mi pierd portofelul și rândul la coadă la lapte.