Cine a mai murit azi?

E soare și cald și mi-e lene să mă ridic de pe bancă să merg înapoi, la birou. Gândurile s-au cuibărit ca niște pisici în pliurile creierului, stau acolo în lumina serotoninei și eu nu vreau să mă ridic de pe bancă, să nu le trezesc. Peste drum de mine un bărbat își frânge mâinile, mă uit la gimnastica degetelor lui, cum se luptă palmele în arena poalei ca doi giudocani. Apoi una din mâini dispare sub haină și bărbatul se ridică hotărât în picioare, vine spre mine, probabil vrea un foc. O să-i spun că m-am lăsat de fumat, deși, ce-i drept, mai fur de la colegi câte o țigară, două. Îmi spun că fumatul nu o să mă omoare.
Dar probabil asta da.
Am un cuțit înfipt în stomac. Bărbatul se opintește în el, îl vâră bine și gândurile mele ca niște pisici speriate de un tunet aleargă acum în copacul care îmi țâșnește din vârful capului și crește peste parc, bănci, un copac cu mulți ochi care vede cum sângele îmi îmbibă tricoul și cum bărbatul se reazemă în cuțitul înfipt în mine.
Îl întreb: o să mor?
Dar bărbatul cu mâini ca niște giudocani agili nu îmi răspunde, își smulge cuțitul din burta mea și pleacă în timp ce eu cad spunându-mi că nu am apucat să gust zacusca de anul ăsta și nici să probez rochia verde pe care mi-am luat-o de la H&M, nu am apucat nici să trimit mailuri și nici să-mi iau la revedere de la Marius.
Apuc doar să văd, prin coroana copacului cu frunze-ochi care a căzut și el peste piață, strivind băncile și copiii pe triciclete, cum bărbatul cu cuțit îl scoate acum dintr-o altă femeie, mai blondă ca mine, mai tânără ca mine, dar cu aceeași uimire care îi albește fața și îi umple bluza de sânge.
De ce?-apuc să strig după bărbatul care acum fuge, se aud sirenele poliției și eu mor deși la horoscop îmi spusese că o să fie o zi minunată și doar minuscule probleme în carieră o să întâmpin azi.

Două femei au fost ucise ieri în Marsilia de către un bărbat înarmat cu un cuțit lung. Martorii spun că după ce a omorât-o pe prima, criminalul a plecat și apoi, pe drum, a părut că se răzgândește, s-a întors și a tăiat-o și pe a doua.
Mă obsedează absurditatea întâmplării, inutilitatea oricărui plan cu care ne legăm de viitor, lipsa de sens a nenumăratelor îngrijorări și frici pe care le trăim gândindu-ne la ipotetice zboruri transatlantice, examene de admitere, interviuri cu boardul, zădărnicia nopților pierdute călcând pe cărbunii încinși ai nesiguranței: ce o să fac, dacă nu mă descurc, dacă nu mă vrea, dacă o să cadă avionul, dacă sunt prea bătrân pentru asta, dacă nu mă angajează?
O iluzorie linearitate ne traversează viața pentru că așa am fost educați, să gândim în termeni de cauză și efect, să ignorăm aleatorul și absurdul, să credem că tot răul e spre bine și că alinierea planetelor lucrează pentru noi. Dacă eu arunc o minge și alerg îndeajuns de iute, o voi prinde înainte să atingă pământul. Nu există buturugi, capcane, urși, vânători, bărbați cu cuțite lungi.

Două femei au plecat dis de dimineață de acasă, gândindu-se la boala bunicii, la testul la matematică, la hummusul care a ieșit un pic acru, la pantofii ăia care sunt cam scumpi, la iubire s-au gândit și la revelion. Nici prin cap nu le trecea că un bărbat cu un cuțit lung e pus la căsuța 5 a jocului lor de Piticot și că zarul le-a dus taman în calea lui.
Și nici celor 50 de oameni morți la Vegas și celor peste 200 răniți, veniți la un concert de muzică country, nu le-a trecut prin cap nicio clipă că o să crape, nu de veselie, nu de nostalgie, nu de la atâta dansat. Că o să moară pe bune, o să moară de tot, nu mai sunt 8 vieți pe care le pot accesa ca să-și termine de pus murăturile, curățenia de toamnă sau să poată să meargă la nunta nepotului.
S-a terminat și niciunuia dintre ei nu le-a spus ghicitoarea, cărțile, cafeaua, stelele că așa o să se termine așa că toți și-au trăit viața într-un viitor care nu a mai fost să fie, care a crăpat împreună cu toate ideile lor geniale nerostite și cu toți copiii lor nenăscuți.
Și atunci ce ne facem?
Trăim într-un Acum care se oprește mereu la intersecția cu Mai Încolo, îngroziți de ce ne așteaptă după colț? Dar dacă strada Acum e murdară, plină de rahat de rotweiler și chioșcuri care vând Fornetti? Dacă nu e o terasă pe strada asta și nici soare? Nu încercăm să vedem ce este Mai Încolo, nu încercăm să o zbughim cu mintea pe toboganul unui plan care ne va duce pe Mai Încolo, unde e lumină și stăpâni care strâng rahatul de pechinez în pungulițe de hârtie?
Ba da, dar trebuie să nu ne pierdem prea mult în acest univers imaginar al lui Mâine.
Mâine nu există. Mâine e ceva ce ne împiedică să ne concentrăm la acum.
Singurul terorism e ăla pe care îl practicăm noi cu prezentul. Îl ucidem sistematic, urlând Allahu akbar în timp ce îl fierbem, îl înjunghiem, îl mitraliem, visând să ajungem într-un mâine unde 1000 de fecioare o să ne spele picioarele cu apă de trandafiri.
Suntem proști. Trăim pe datorie.

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi e mai valabil ca niciodată. Mă duc să-mi pun un pahar de vin rose și să citesc o carte. Insallah.