Guvernul de ospătari
- E vineri, 7 juma seara, întuneric, luminile fug din oraș să bea o bere. Oprit în dreptul soclului pe care scrie cu vopsea Monumentul Corupției, un bărbat cu bască, îmbrăcat în fâș, gesticulează violent înspre Guvern.
-Futu-vă Dumnezeii mamilor voastre de nenorociți, fir-ați-ai dracului cu neamul vostru, cum vă bateți voi joc de noi.
Furia lui cu salivă strânsă în colțul gurii e tot ce ne-a rămas nouă, cei care suntem prea leneși sau prea copleșiți de lehamite să mai înjurăm pe cineva.
Dozatorul de furie. Asta ar trebui să fie funcția omului ăsta cu bască. Ar trebui să mă duc la el, să îi iau mâna în mâna mea și să mă încarc de acel ceva ce are el, ceva care îl face mai om de 82 de ori decât mine.
Lui îi pasă. - Vagonul e plin, trenul merge la Baia Mare, e ultimul înaintea weekendului. Un om cu capul roșu, Spiderman, își așază valiza gigantică pe micul prici de bagaje, trei sferturi din bagaj atârnînd îngrijorător afară.
-Nu vă supărați, sunt locuri speciale pentru bagaje mari în capetele vagoanelor.
-Nu vă faceți doamnă griji, am mai mers așa cu el, nu cade.
Are ochi albaștri, sleiți și se uită pe mobil la interviuri și montaje cu Van Damme bătându-se cu răufăcătorii. Van Damme îl convinge să dea totuși jos Leviatanul de pe policioară și pentru o clipă cred că îl va duce în capăt. Canci. Îl reazemă de scaun, gâtuind culoarul prin care ceilalți călători se strecoară acum ca printr-o arteră de fumător, luându-și propriile bagaje în brațe, lovindu-i pe cei care stau pe scaune cu câte-un mâner. Scuze, scuze, scuze, scuze.
Omul cu capul roșu se face că nu vede ce a creat, stă cu o figură de câine care ți-a halit telecomanda, privind înainte, CFR-ul e vinovat că nu are priciuri mai late pentru bagaje. El e mic, nu știe nimic, doar că Van Damme belește oaia.
Nașul, un bătrân care pare să fi înghițit un uriaș cub de zahăr, se mișcă greoi printre scaune. El reprezintă autoritatea, este statul, și pentru că el este autoritatea este abordat de o doamnă în vârstă așa:
-Domnule, dar nu vă e rușine, abia îmi trecuse răceala și acum, de la aerul ăsta condiționat o să mi se întoarcă boală. Opriți imediat aerul condiționat, uite că m-a luat și temperatura.
Am plecat abia de 7 minute, nu avea cum să răcească în 7 minute și apoi dacă oprește aerul, la cât de plin e vagonul o să murim asfixiați, încearcă nașul să explice. Dar apoi, deasupra cubului cel mare de zahăr din care îi ies mâini și picioare scurte, bărbatul primește acum un polonic de scandal.
-Dar vă bateți joc de noi? Faceți mai cald, ne îmbolnăvim aici, în trenul ăsta. Ăstea nu sunt condiții civilizate și mai costă biletul o grămadă de bani. Om bătrân, nu vă pasă, așa se duce dracului țara asta.
Nașul trece mai departe, capsînd bilete și pensionara se ventilează greu, repetînd la fiecare 5 secunde că a răcit iar, uite și gâtul a început să o doară, nasul îi curge, spatele o junghie. Copilul de pe scaunul din spatele ei începe să urle, maică-sa țipă la el să tacă, bărbatul de lângă omul cu cap roșu vorbește tare la telefon și când nu vorbește mănâncă plescăind covrigei. Și pe culoar, împingându-și în podul palmelor trunchiul, printre valiza fanului Van Damme și scaunul meu trece un țigan știrb cu o cătătură de mierlă veselă:
-Te știu prietene, ai picioarele funcționale, te-am văzut alergând cu niște bănuți în mână, cobori mereu la Ploiești. Fugeai pe culoar, sprinten.
Țiganul clipește, evaluînd situația.
-Apăi doamnă, ăsta e vagon, nu culoar. - Sâmbătă, ora 15.20. Sunt 3 mese ocupate, afară plouă, înăuntru e vară. Primim din partea casei ouzo și măsline și suntem asigurați de chelner că toate fructele de mare sunt aduse de la Muntele Athos, mă gândesc că de la marea de lângă Muntele Athos, nu or crește călugării o cireadă de caracatițe și o turmă de creveți deși, mare e grădina Domnului, nu poți ști niciodată ce miracole se pot întâmpla. Sunt gata să comand și îi zic chelnerului care trece în viteză:
-Aș putea să vă spun dumneavoastră?
Omul se oprește și răspunde așa:
-Spuneți-mi Costică, dacă vreți Costas, am lucrat 7 ani în Grecia, așa îmi spuneau acolo, Costas. Făceam totul, după ce am plecat, grecii m-au sunat luni de zile, nu știau nici unde sunt prizele. Dar să știți că îi respect pe greci, că pot să facă bani și din piatră seacă.
-De fapt, eu aș vrea să comand.
-Daaa, vă recomand caracatița în sos de ceapă, e invenția bucătarului Vali, grecii credeau că e a lor atât de tare le plăcea, ziceau că sigur e grecească rețeta dar nu, e a bucătarului Vali. Vine multă să știți, nu o codiță așa cum pun grecii, că le și ziceam, măi oameni buni, cum să ceri 20 de euro pe bucățica asta, dar ei nu ascultau, că ei fac bani și din piatră seacă. La noi, vă zic, pleci cu burta plină, știi pe ce ai dat banii.
Colega Cristina aduce paharele. Are o față îngrijorat-entuziastă, bipolaritatea asta îi sacadează mișcările, îi dă un aer nătâng, ca Bambi pe gheață. Ar vrea să facă mai mult dar e înfricoșată de propria lipsă de experiență. Are vreo 50 de ani, e programator, dar câștiga puțin așa că a făcut un curs de chelner și acum e pe tură cu bărbatu-său care e barman.
-Știați că ospătăria e a doua cea mai grea meserie din lume după cea de cosmonaut?
Nu știam.
Ani de zile petrecuți orbitând bucătăria, de fiecare dată când te duci la o masă înfrângând gravitația barului unde tocmai aveai o discuție interesantă cu soțul.
Afară plouă, icrele sunt roz, vinul e roz și cafeaua e din partea casei.
Undeva, la o mie de kilometri mai la sud, grecii fac bani din piatră seacă. Iar la noi ospătarii, răpuși de greutatea meseriei, se fac miniștrii.
Seara, un om în fâș îi înjură dar ei nu-l bagă în seamă, că doar nu s-or speria de unul care comentează că berea e caldă, ciorba rece și caracatița e pui.
Dacă nu-i convine, să plece domle la altă cârciumă, doar nu ne-a obligat nimeni să rămânem aici.
feher 