Salvările nu salvează pe nimeni.
Străbat noaptea urlându-și neputința, orașul pare ridicat de sirene în aer și apoi lăsat să cadă, trezește-te orașule, nu e nimeni să te salveze.
Oamenii se scoală obosiți, își pun bărbiile în piept și străbat ceața de rãgete și claxoane împungând cu fruntea aerul. Nimeni nu râde, nimeni nu zâmbește.
S-a scumpit benzina, se va scumpi gazul, gigacaloria, electricitatea, se scumpește mâncarea, nu se găsesc medicamente, a crescut ROBORU, crește euro, cresc prețurile la casă, cresc dobânzile la bănci, ai sufrageria plină de panici, sunt peste tot, pe canapea, pe televizor, sub pat și una face duș urlând: de data asta te-a luat mama dracului prietene, de data asta nu mai scapi.
Statul te ține în pumni ca un mardeiaș care te-a prins, pensionar plecând cu banii scoși de la ATM. Ba nu, este ca un viol multiplu într-un autobuz indian, nu se mai termină, e coadă de mii de oameni care stau să ți-o tragă, toți securiștii, copiii lor, verișorii lor, băieții de la ANAF și de la poliția locală, duduile de la ghișeul poștei sau de la administrația financiară.
Noi românii doar reacționăm.
Nu anticipăm.
Nu avem timp să anticipăm, să facem un plan, să ne gândim să facem lucruri mai bune.
Noi nu evoluăm pentru că suntem mereu în apărare.
Cum să fii un bun arhitect, un bun medic, un bun economist când tu nu ai timp decât pentru cârpeli, când biblioteca ai mutat-o la ușă, ca să blocheze asaltul zombiilor, când cărțile nu le citești, ci le folosești pe post de proiectile, când muzica a fost oprită ca să nu te dea de gol că ești în casă.
Reactivitatea românească se vede în toată apetența noastră pentru nou. Întrebarea care ne bântuie este: s-a mai făcut în altă parte?
Dacă nu, păi atunci ce, ne mănâncă pe noi în cur să fim noi mai cu moț, să schimbăm lucruri care funcționează? Dacă nu s-a făcut în altă parte înseamnă că nu este o idee bună.
Nu ne place să fim în față. Ne speriem dacă suntem primii.
Hait, și acum unde mă duc?
Nu mai bine mă întorc unde sunt restul, aștept să-mi zică Tătuca ce să fac?
Suntem o societate patriarhală, paralizată în urma fracturii de coloană suferite în 1946.
Ne facem că muncim, ne prefacem că trăim, mimăm perfect că gândim.
Salvările urlă și pe noi nu ne salvează nimeni.
Suntem instituționalizați, închiși în uriașa pârnaie numită România.
La început, acum 70 de ani, am urât zidurile din jurul nostru, apoi ne-am obișnuit cu ele și am ajuns să ne bazăm pe ele.
Știați că animalele trăiesc în captivitate mai mult decât în habitatul natural?