Picurii de ploaie plesnesc obrazul ferestrei, plici, plici, ca palmele frizerului obrajii clientului după un bărbierit proaspăt. Norul a înghițit Tâmpa, cu tot cu semnul Brașov, cu tot cu Panoramicu prăduit de ăia care au pus semnul Brașov, cu tot cu pădurea care a chelit într-o singură noapte, ca după chimioterapie. Acum 30 de ani pe vremea asta maică-mea terminase de pus gogonele, gogoșari, varza, castraveții și pe noi nu ne mai trimiteau cu școala la câmp, la scos cartofi și ceapă, cules varză și sortat arpagic. Eram în sălile de clasă, făceam cursuri de după-masă, măcar de-aș fi avut bafta să dorm mai mult, dar nu, că tot blocu era treaz de la 6, cu duduituri, urlete, scâncete, matinalul de la radio actualități, cotele apelor Dunării.
Aveam 13 ani, clasa a VIII a, că m-au dat la șase ani la școală. Mă decisesem să merg la Șaguna, ultimul colț occidental al României, cum zicea frate-miu, și el la Șaguna în clasa a XI a, coleg de an cu fiul secretarului PCR pe județ, Preoteasa.
15 noiembrie nu-mi spune nimic, era duminică, poporul urma să-l aleagă cu 99,87% voturi pe tovarășu să ne conducă pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație. La Vocea Americii se citeau pasaje din Orizonturi Roșii și noi muream de râs cât de proastă era Lenuța, cam cum murim acum de râs cât de proastă e Olguța.
Superioritatea râmei, asta simțeam, o boală de care suferă talpa țării care atunci când calcă în rahat crede că asta înseamnă noroc.
15 noiembrie a trecut, eu nu am văzut nimic dar am auzit multe. Că sunt sute de arestări, că s-au scos tancurile, că Securitatea te ridică exact ca Garda în `40, te ia din pat și te bagă la beci unde te iradiază. Șușoteli la telefoane vesteau încă un cancer galopant, leucemii care sugeau viața din revoluționari, avea ieri 105 kile, acum are 62, mâine e mort.
S-a mai dus unul în blocul ăla, pe ăilalți i-au deportat, serile erau lungi și negre și prostia Lenuței nu ne mai amuza pentru că luau curentul și n-aveam radio pe baterii.
Cred că totul a început în decembrie, până s-a adunat și CC al PCR din surpriza provocată de stegari. Și de atunci, până în 89, să te ții. A dispărut mâncarea, a dispărut apa, apa rece, aia caldă nu mai era de mult. Stăteam la coadă cu orele la cișmeaua cantonului CFR unde locuia colegul meu Relu Bejan. Umpleam damigene, oale, ciubăre, le trăgeam cu sania până acasă. Noi eram privilegiați, stăteam la 50 de metri distanță, alții trebuiau să vină de la 1 kilometru sau 2 distanță. Curentul era luat întotdeauna după-masa și de multe ori seara. 3-4-5 ore de stat în beznă, cu lampa cu petrol, 1907. Înjurături. Futu-ți cristoșii și dumnezeii mă-tii de animal!!!, maică-mea încerca să-l oprească pe taică-miu, taci dragă că te aud vecinii și te ia miliția.
Frig, cumplit de frig. Copiii scriau cu mănuși pe mâini în sălile de clasă.
Vrea să ne omoare nemernicul, futu-i cristelnița mă-sii de cizmar!!
Voia.
Taică-miu mergea la București și Sfântu Gheorghe să ia mâncare, eu făceam cu maică-mea cu schimbul gărzi pe la alimentare unde miliții populare formate ad-hoc patrulau cozile și păzeau adidașii de porc și bucățile de tobă pline de zgârciuri și păr trântite de-a valma în vitrinele frigorifice. Dați mai puțin să ajungă și în spate, ăsta era motto-ul anilor ălora.
Cozi la cartofi și la mere, la ouă și la făină, cozi la vată și la hârtie igienică.
Mătușa lui taică-miu, Lidia, a făcut ciroză și s-a dus în câteva săptămâni după ce a tăiat o franzelă în care, ca într-un ou cu surprize, era un șoricel mort-copt.
Mă încălțam cu pantofii care fuseseră ai lui frate-miu, aveam pantaloni de lână tricotați de maică-mea din firul altor plovăre deșirate sisific. Nimic nu se aruncă, totul se transformă.
Când am ajuns în Bistrița în octombrie 89-frate-miu era în armată, depunea jurământul-am crezut că sunt în altă țară. Umblam ca fetița cu chibriturile prin fața vitrinelor cofetăriilor unde aveau savarine și eclere, alimentarelor unde atârnau salamuri și cârnați, fără coadă.
Atunci mi-am dat seama de grozăvia pedepsei pe care am suferit-o pentru că muncitorii din Steagu au avut tupeul să strige Jos comunismul! și Jos Ceaușescu!
Am ieșit din anii ăștia cu îngrijorările unui hunter-gatherer care știe că dacă nu ucide mamutu acum, va crăpa de foame la iarnă. Un om dominat de neîncrederea în stat, acest unchieș care te momește cu ciocolată și te violează în camera cu păpuși.
Nimic, niciodată, nu mă va putea face să spun: pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. A fost oribil, pentru noi, în Brașov, mai rău ca nicăieri.
Muncitorii ăia care au ieșit în 87 au fost călcați în picioare de sistem. Cei care au scăpat cu viață, au fost ridiculizați, îndepărtați, optzecișișaptele a fost minimizat: nu e mă, ăștia au ieșit că nu-și luaseră banii, dar oricum ei nu munceau nimic, mai dă-i în pizda mamii lor de puturoși. Oricum sunt moldoveni, au venit cu sârma, să plece la ei acasă.
Măcar pentru că au strigat Jos comunismul!! cu 2 ani înaintea Timișoarei, fără nuanțe iliesciene de tipul “încălcat idealurile socialismului”, ar merita respectul nostru întreit.
Dar nu. Au fost măturați de securiștii de rit nou, închiși în debaraua cu inadecvați, cei născuți prea devreme, fragili în viitorimea lor.  Niciunul nu e politician, manager, consilier, consultant, atașat, ofițer, ambasador, parlamentar.

Afară plouă și citesc știrea despre șoferul turc care, beat fiind, a răsturnat pe DN5 un TIR încărcat cu lămâi din Grecia. When life gives you lemons, make lemonade. Mă gândesc la revoluționarii de la Brașov, viața le-a dat lămâi dar limonada aia pe care au făcut-o a fost băută de alți băieți, în sediul CC-ului, în decembrie 1989.