Archive

Monthly Archives: October 2017

Halep a bătut-o pe x, nu că aș ști pe cine, mi se rupe de Halep și nu mă mai uit la niciun sport plină de mândrie națională după înfrângerea României de către Suedia la 11 metri, la campionatul mondial de fotbal din State în 1994.
Vă-n gură, eu mor de nervi, mă dau cu curu de pământ pentru voi și apoi mă duc cu ulcer la serviciu unde oricum sunt plătit prost pentru că deh, nu am avut noroc să mă fac și eu fotbalist, spadasin, judocan, handbalist, boxer, ceva. M-am făcut contabil și mă duc la Olimpiada de felațium-abacorum pe care mi-o servește șeficu pentru că nu am reușit să pitesc niște bani astfel încât să nu îi dau la stat. Căci relația mea, de românache, cu statul este de care îl ciordește mai tare pe ălălalt. Eu mă străduiesc să halesc 85 de căpățâni de usturoi dar să nu-mi miroasă gura, statul zice că put chiar și atunci când am mânct doar rahat în ultima săptămână.
Deci statul nu are bani, statu printr-un parlamentar al dumisale fost liberal, actual tăricean, mă urechează că prejudiciez bugetu când mã înfrunt cu ouă de la țărani. Și pentru că eu sunt ticălos și evazionist implicit, statul nu are bani să îi dea bani lui Halep, să susțină o școală de tenis, una de rugby și una de fotbal. Și pentru că eu lipsesc statul de banii ăia de pe ouă și de pe mărar, pepeni, carne de mici și țuică, acesta nu poate să investească în noul val al cinematografiei românești care săracu s-a dus și el dracu, doar cât poți să fii val fără să te spargi?
Așa că, din cauza asta, că nu e bani, nu vezi domle că nu e bani, că ticăloșii de tehnocrați și Băsescu și Soroș au luat banii, tot ce răsare bun în țărișoara asta este mai trecător decât un surâs pe fața lui Ivan Lendl, ca să rămânem la tenis.
Și atunci cu ce drept să îi strig isteric Simonei când servește aiurea: făăăă, ești proastă fatăăăă, cine dreacu ți-a pus racheta în mânăăăă!!!! când eu nu am contribuit cu nimic la performanțele ei, bune, mai puțin bune, cum or fi mnealor?
Cu ce drept mă cocoț eu pe succesul oricărui român ajuns la NASA sau la Sorbona și Oxford? I-am frecat eu un nes înainte de examene, i-am făcut masaj când a avut vreun cârcel?
În 2014, Financial Post scria despre miracolul culturalo-economic al Coreei de Sud, exporturile de K-pop fiind evaluate la peste 80 de miliarde de dolari.
80 de miliarde de dolari.
Totul a plecat de aici:
In 1994, South Korea’s then-president Kim Young-Sam read it reported that the export revenue of Steven Spielberg’s Jurassic Park, released a year earlier with a US$63-million budget, had matched that of the foreign sales of 1.5 million Hyundai cars. The Korean government transformed its focus, earmarking 1% of the national budget to spending on subsidies and low-interest loans to cultural industries, launching agencies to promote and expand K-pop exports, and setting up more cultural departments at universities. Today, the government has a US$1-billion investment fund to nurture popular culture.

Deci, să recapitulăm, în fiecare an, guvernul Coreei de Sud investește peste 1 miliard de euro în produse culturale coreene, denumite K-pop. Valoarea investiției este de 30 de ori mai mare decât în orice alt stat.
De ce ar face asta domnul Dragnea sau domnul Pop sau domnul Tăriceanu sau chiar doamna Grapini sau doamna Udrea, de ce să dea bani așa, aiurea, la niște fete d-ăstea dezbrăcate sau unor hipsteri cocoșați care să scrie scenarii de telenovele istorice, în loc să ia banii și să-și ia niște pantofi bengoși de 800 de euro și o insulă unde să meargă să pescuiască și să facă baboi prăjiți la grătar, să bea beriță și să spună: când ne-o fi mai rău așa să ne fie?
Chiar, de ce?
S-au întrebat niște politicieni și în Coreea și uite la ce s-au gândit:
Korea has, like many nations, struggled with its purpose in the world. It has a small population compared to the giants nearby whether that be Japan or Russia or China. What it has realized is that it can influence these populations by spreading its culture and its Korean way through music and television.

Dar de ce vrem noi să asculte armenii Bubulina, gospodina!!! sau să-l vadă columbienii gol pe Cristi Puiu, făcând duș preț de 20 de minute?
(observați vă rog că nu m-am aruncat la culturi mari, la americani, nemți sau japonezi. Ăștia sunt atât de elitiști, încât chiar sunt în stare să se uite la bucile lui Puiu numărându-i perișorii, fără să se plictisească. )
De ce am vrea noi să cucerim Iranul și Sri Lanka?
Pentru că, în 10 ani, când economiile Armeniei, Tadjikistanului și Sri Lankăi vor deveni solide, populațiile fezandate de cultura servită de statul român vor vrea să consume ceea ce au văzut în videoclipul cu Bănică și vor dori să se spele cu șamponul lui Cristi Puiu.
Asta face Coreea de Sud acum, polenizează Kazahstanul și India, America de Sud și Rusia care, în 10 ani, vor cumpăra numai Samsunguri și Hyundaiuri și cosmetice coreene și vor mânca bibimbap și vor asculta Big Bang.
Eeeee, cine are timp să aștepte 10 ani când poa să facă o poală de bani chiar acum!, zice Dragnea.
Cum?
Pariind pe Halep, mânca-i-aș ochii ei de talentată, păi și normal că e bună, pentru că e româncuță de-a noastră care nici nu are nevoie să se antreneze, nici n-are nevoie de sponsori, nu are nevoie decât de iubirea noastră, a celorlalte milioane de români care la rândul nostru nu avem nevoie de antrenament să ne batem singuri, să ne facem KO meci după meci după meci.
Ce face mă proasta? Pierde? Mai dă-o-n pizda mă-sii de machidoancă. Hai că mă duc să mă uit la o telenovelă coreană, noapte bună.
Și totuși, dacă am înscrie la oficiul de mărci mârlănia românească și am face niște seriale cu sociologi bătăuși, parlamentari care amenință că ne împușcă, alții care sunt miruiți înainte de votul colegilor de a-l da pe mâna procurorilor și foști manechini, acum bătrâni, la a 4 a nevastă, care susțin Coaliția pentru Familie, cred că am rupe.
Și tot universul, peste vreo 3-4 ani, și-ar lua Nutline, Duster și carne de mici de la Kaufland și ar pune-o de-un grătar pe marginea autostrăzii, aruncând peturile de Bucegi în țăranii aculturalizați care nu au îmbrățișat cel mai bengos trend al momentului: romârlănismul.

În ultimul weekend dinaintea începerii școlii, un băiat pe nume Bogdan a făcut o rezervare la mine, prin airbnb, pentru o noapte. Orașul era plin, cald, festivalul berii, alte trei târguri, ultimul gât de aer tras înainte ca poporul să se scufunde în oceanul de draci care inundă viețile noastre post vacanța de vară. Sâmbătă la 11.30, cu 2 ore juma înainte de check-in, Bogdan al meu a dat mesaj că nu mai vine și că vrea bani înapoi. Nu toți, doar așa, jumate din sumă. Îi explic că, în cazul nostru, regulile anulării rezervării spun că, dacă o face cu 5 zile înainte să sosească, i se reține tariful primei nopți, în această situație și singura. Îi spun că această regulă e publică și că, atunci când a rezervat, era obligat să bifeze că e de acord cu respectiva regulă. Îi adaug că oricum, dacă ar fi anulat cu 2 zile înainte, i-aș fi dat banii înapoi, fără probleme, pentru că am avut cereri de la alte 2 grupuri de turiști care vroiau să stea mai mult decât Bogdan, deci eu aș fi fost în avantaj dacă el renunța mai devreme. Îi clarific faptul că atunci când dai țeapă la o cazare fix în ziua cazării, nu primești nicăieri în lume banii pe rezervare înapoi. Dar, pentru că nu sunt animal, îi ofer reducere când va veni la Brașov, în octombrie sau noiembrie: da frate, îți dau mai ieftin, chiar dacă nimic nu mă obligă să fac asta, chiar dacă eu nu am greșit cu nimic și regulile jocului sunt publicate cu font de 78, ca să le vadă și tataia din Buzău, când stă pe prispă și se scarpină la ouă.
Bogdan însă e nervos.
Zice: am crezut că ești om dar tu faci totul pentru bani.
Normal Bogdan, d-aia mi-am deschis un airbnb. În plus, aparent, și tu tot pentru bani ai conversația asta cu mine.
Zice: îmi pare rău că ți-am luat cartea, cred că ești un om josnic.
Hm, ce să zic Bogdan, probabil ai dreptate.
Zice: las că vin eu la tine și mă cazez și îți fac scandal la vecini și după îți scriu și un review să te rupă.
Zbang.
Cu ce avem de-a face aici?
Cu un exemplar perfect de român.
Omul care intră pe teren să joace fotbal, dă gol cu mâna și când arbitrul anulează golul se dă cu curul de pământ că este furat și promite că se va plânge forurilor internaționale. Apoi amenință că îl așteaptă pe copilul arbitrului la ieșirea de la grădiniță și îi înmânează un răhățel învelit în hârtie de caramea.
Acesta este românul, omul care încalcă regulile dar urlă că a fost amendat aiurea, cel care rage că instituțiile statului sunt corupte dar vine cu pliculețu și cere să intre în fața ăluia fără pliculeț. Dar mai cu seamă, românul e ăla care stă aplecat deasupra ta, cu toporașu de șnițele pregătit să-ți dea în tâmplă, și-ți spune plângând: de ce mă obligi măi să-ți fac una ca asta, de ce măi nenorocitule?
Românul e victima propriei lui imposturi mentale.
Niciodată mulțumit. Vrei să îl ajuți, perfect, dar atunci trebuie să o faci doar în condițiile în care vrea el să fie ajutat. Îi dai un boț de pâine că moare de foame pe marginea drumului, dar să fie pâine d-aia neagră, suedeză, eventual unsă cu un pic de unt de trufe și cu nițel caviar.
Dacă îl refuzi, te acuză că ești capitalist sălbatic, fascist, urăști evreii, negrii, ungurii, țiganii și, desigur, homosexualii. Și că veni vorba de ei, câțiva susținători LGBT au sărit că noi ăștia cu Frontline suntem idioți, nedemocratici, antioccidentali și ne-europeni pentru că am pus un titlu considerat de ei nefericit la un eveniment pe care îl organizăm despre referendumul de modificare a Constituției propusă de Coaliția pentru Familie.
Și dăi și scuipă, și dăi și smulge-ți părul din cap mult timp după ce am modificat titlul, că deh, oamenii erau supărați și nu vrei să-i superi pe oameni așa aiurea, chiar dacă tu crezi că nu au simțul umorului și că seamănă destul de tare în gândire și manifestări cu tradiționaliștii-ortodocși-neoprotestanți cărora li se opun.
Și nu ai cum să nu te gândești că înainte de a fi gay sau popă de țară, gospodină cuminte sau bagaboandă de oraș, consilier politic sau administrator de bloc, ești român, deci ești victimă-călău, mânat de vocația de a da vina mereu pe cineva pentru toate neajunsurile tale și energizat de uriașa incapacitate de a accepta că există alte păreri decât ale tale și ale tribului tău.
Și atunci mă gândesc să strângem semnături să facem un referendum care să treacă în Constituție faptul că românul e victimă și, ca victimă, are dreptul să schimbe orice regulă, titlu, nume, ordin despre care el crede că îl neîndreptățește. Și ăia care se opun, ăia care spun că sunt de altă părere, că jocul ăsta se joacă așa, că anularea contractului ăsta atrage penalitățile următoare, oamenii ăștia care nu vor să schimbe ceea ce românul cere să se schimbe, trebuie lapidați, în piața mare. În fiecare marți și joi. Că vineri ținem toți post.
Pun pariu că o să găsim 10 milioane de semnături urgent în sprijinul acestei modificări.
Fără să fie nevoie de intervenția morților din Teleorman.

E soare și cald și mi-e lene să mă ridic de pe bancă să merg înapoi, la birou. Gândurile s-au cuibărit ca niște pisici în pliurile creierului, stau acolo în lumina serotoninei și eu nu vreau să mă ridic de pe bancă, să nu le trezesc. Peste drum de mine un bărbat își frânge mâinile, mă uit la gimnastica degetelor lui, cum se luptă palmele în arena poalei ca doi giudocani. Apoi una din mâini dispare sub haină și bărbatul se ridică hotărât în picioare, vine spre mine, probabil vrea un foc. O să-i spun că m-am lăsat de fumat, deși, ce-i drept, mai fur de la colegi câte o țigară, două. Îmi spun că fumatul nu o să mă omoare.
Dar probabil asta da.
Am un cuțit înfipt în stomac. Bărbatul se opintește în el, îl vâră bine și gândurile mele ca niște pisici speriate de un tunet aleargă acum în copacul care îmi țâșnește din vârful capului și crește peste parc, bănci, un copac cu mulți ochi care vede cum sângele îmi îmbibă tricoul și cum bărbatul se reazemă în cuțitul înfipt în mine.
Îl întreb: o să mor?
Dar bărbatul cu mâini ca niște giudocani agili nu îmi răspunde, își smulge cuțitul din burta mea și pleacă în timp ce eu cad spunându-mi că nu am apucat să gust zacusca de anul ăsta și nici să probez rochia verde pe care mi-am luat-o de la H&M, nu am apucat nici să trimit mailuri și nici să-mi iau la revedere de la Marius.
Apuc doar să văd, prin coroana copacului cu frunze-ochi care a căzut și el peste piață, strivind băncile și copiii pe triciclete, cum bărbatul cu cuțit îl scoate acum dintr-o altă femeie, mai blondă ca mine, mai tânără ca mine, dar cu aceeași uimire care îi albește fața și îi umple bluza de sânge.
De ce?-apuc să strig după bărbatul care acum fuge, se aud sirenele poliției și eu mor deși la horoscop îmi spusese că o să fie o zi minunată și doar minuscule probleme în carieră o să întâmpin azi.

Două femei au fost ucise ieri în Marsilia de către un bărbat înarmat cu un cuțit lung. Martorii spun că după ce a omorât-o pe prima, criminalul a plecat și apoi, pe drum, a părut că se răzgândește, s-a întors și a tăiat-o și pe a doua.
Mă obsedează absurditatea întâmplării, inutilitatea oricărui plan cu care ne legăm de viitor, lipsa de sens a nenumăratelor îngrijorări și frici pe care le trăim gândindu-ne la ipotetice zboruri transatlantice, examene de admitere, interviuri cu boardul, zădărnicia nopților pierdute călcând pe cărbunii încinși ai nesiguranței: ce o să fac, dacă nu mă descurc, dacă nu mă vrea, dacă o să cadă avionul, dacă sunt prea bătrân pentru asta, dacă nu mă angajează?
O iluzorie linearitate ne traversează viața pentru că așa am fost educați, să gândim în termeni de cauză și efect, să ignorăm aleatorul și absurdul, să credem că tot răul e spre bine și că alinierea planetelor lucrează pentru noi. Dacă eu arunc o minge și alerg îndeajuns de iute, o voi prinde înainte să atingă pământul. Nu există buturugi, capcane, urși, vânători, bărbați cu cuțite lungi.

Două femei au plecat dis de dimineață de acasă, gândindu-se la boala bunicii, la testul la matematică, la hummusul care a ieșit un pic acru, la pantofii ăia care sunt cam scumpi, la iubire s-au gândit și la revelion. Nici prin cap nu le trecea că un bărbat cu un cuțit lung e pus la căsuța 5 a jocului lor de Piticot și că zarul le-a dus taman în calea lui.
Și nici celor 50 de oameni morți la Vegas și celor peste 200 răniți, veniți la un concert de muzică country, nu le-a trecut prin cap nicio clipă că o să crape, nu de veselie, nu de nostalgie, nu de la atâta dansat. Că o să moară pe bune, o să moară de tot, nu mai sunt 8 vieți pe care le pot accesa ca să-și termine de pus murăturile, curățenia de toamnă sau să poată să meargă la nunta nepotului.
S-a terminat și niciunuia dintre ei nu le-a spus ghicitoarea, cărțile, cafeaua, stelele că așa o să se termine așa că toți și-au trăit viața într-un viitor care nu a mai fost să fie, care a crăpat împreună cu toate ideile lor geniale nerostite și cu toți copiii lor nenăscuți.
Și atunci ce ne facem?
Trăim într-un Acum care se oprește mereu la intersecția cu Mai Încolo, îngroziți de ce ne așteaptă după colț? Dar dacă strada Acum e murdară, plină de rahat de rotweiler și chioșcuri care vând Fornetti? Dacă nu e o terasă pe strada asta și nici soare? Nu încercăm să vedem ce este Mai Încolo, nu încercăm să o zbughim cu mintea pe toboganul unui plan care ne va duce pe Mai Încolo, unde e lumină și stăpâni care strâng rahatul de pechinez în pungulițe de hârtie?
Ba da, dar trebuie să nu ne pierdem prea mult în acest univers imaginar al lui Mâine.
Mâine nu există. Mâine e ceva ce ne împiedică să ne concentrăm la acum.
Singurul terorism e ăla pe care îl practicăm noi cu prezentul. Îl ucidem sistematic, urlând Allahu akbar în timp ce îl fierbem, îl înjunghiem, îl mitraliem, visând să ajungem într-un mâine unde 1000 de fecioare o să ne spele picioarele cu apă de trandafiri.
Suntem proști. Trăim pe datorie.

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi e mai valabil ca niciodată. Mă duc să-mi pun un pahar de vin rose și să citesc o carte. Insallah.

Taman ce m-am întors de la film.
Și am găsit pe blog o altă poveste cu un film văzut în vara lui 2012.
5 ani mai târziu, întunericul din sală s-a lăsat pe întreaga țară.

Șopotopo-șopotipi, cu voci mici perechea din față meșterește o conversație, mai în față, pe rândul cu bilete scumpe și scaune negre, de piele, 6 cetățeni slurpăie cole și aruncă pe gât floricele. Reclamele nu au început încă, lumina e aprinsă și în sala de cinema intră cu chiote un echipaj de vreo 10 țigani.
Unul gras strânge-n mână un clondir cu ceva verde, fiere, trage din el cu sete și rage: “care-s fă locurile noastre?”
“Ajută-mă fă că nu știu să citesc” zice altul, un voinic cu tricoul plesnind pe pieptuț. Intelectualii șopotitori întorc capetele speriați, invazia barbară, cei 6 din rândul cu scaune VIP privesc nedumeriți peste umăr. Singura alfabetizată din grupul gepizilor ia biletele și îi înșiră de la 6 încolo, haideți, haideți de la numărul 6 încolo sunt ale noastre.
Dar grasu n-are stare. “Ce-s cu scaunele ălea negre?”
E mai scumpe, îi zice o femelușă cu prețiosul cap așezat pe un soclu de țâțe.
“Păi vrei să vezi că mă duc și eu acolo?”, grasu își face vânt, nimeni nu-l urmează. Se așează pe locul din capăt, trage din verdeața din recipientul dubios și, simțindu-se singur, își strigă perechea: “iubitaaaa!!!”
Nicio reacție.
“Făăăăăăăăăă!!!!”
Ceata explodează în râs, chiar și perechea de la ICR din fața mea își permite un zâmbet. Intimidat, grasu se refugiază în mijlocul colectivului și reîncepe distracția.

“La ce film am venit fă?”,
“Ca-va-le-rul ne-gru” îi răspune sacadat țiganu-n tricou strâmt,  de parcă îl ține diafragma. “Păi n-ați zis că Batman?”
Uuuuuohoho, se urlă de râs și pe acest fundal vesel fetele decid că e cazul să meargă la pipi, că au auzit ele că filmu-i lung.
Hai că-ncepe. Lumina se stinge.
“Fratelo, v-am zis că se stinge lumina?”, ua-ha-ha-ha-ha, comisarul Gordon bagă-un spici, Batman e praf cu sănătatea și nu se bate, servitorul bătrân îl părăsește și, după 20 de minute, de pe rândul din spate se aude un horcăit-sforăit și femeile încep să râdă isteric.
Sforăitul reîncepe la discuțiile despre energia sustenabilă și la poveștile comisarului despre legile care devin cătușe. Țiganii s-au plictisit grozav. Se entuziasmează o leacă atunci când se prind că cimentul turnat de Bane conține explozibil.
“Avem și gresie și vindem și faianță” adaugă iute grasu. Mare comedie cavaleru ăsta negru, ce tot atâta action-drama-thriller că noi murim de râs.

În rândul 6, pe mine mă îneacă plânsul. Zice un personaj în film: I learned here that there can be no true despair without hope. Asta am avut în ultimii douăzeci de ani, speranță că vom scăpa de Iliescu, de hoție, de cocălărie, de nespălați parfumați, de caterincile vulgare din rândul 7 la cinema, de răutate, fățărnicie și meltenism cu legitimație de parlamentar.
Douăzeci de ani am sperat, acum adevărata disperare s-a instalat. Rimă involuntară, spre deosebire de râgâitul voluntar-satisfăcut al grasului la ieșirea din sală.
Happy end la Florenza, Batman bea un fernet cu doamna Catwoman.
Ei se țin de șprițuri. Poate d-aia nu găsim niciun supererou să ne salveze și pe noi.