Brazii de pe Tâmpa unduiesc fluid, ca niște alge pe fundul mării. În tăcerea copacilor desfrunziți din jurul lor, mișcarea brazilor are ceva de dans desculț, caraibian. E vară mereu în sufletul unui brad bătut de vânt doar mie mi-e frig și un pic de greață, cred că iar am mâncat ceva stricat. Sau poate e de la citit?
Nici nu mai deschid televizorul. Ororile sunt aceleași, indiferent de an. Trăim în Timequakeul lui Vonnegut. Ce om a fost Vonnegut, aș da orice să-l întâlnesc în altă viață. Pe el și pe Bosch. Împreună am putea să stăm cu orele să ne uităm la brazii care dansează pe vârful dealului pe care cândva a scris din copaci Stalin.
Nu am chef să mai scriu nimic. Poate că de la scris îmi e silă. Așa că am pescuit de fix acum 4 ani, dintr-un 2013 neștiutor, textul de mai jos.

“Ieri a început războiul păcănelelor, ordonanțelor, șpăguțelor, șpăgoaielor, guvernul îngrașă porcul în ajun, se precipită, se zvârcolește să schimbe legea amnistierii, să-i scape pe Năstase și pe Voiculescu, să mute instituții pe genunchiul drept, că ăla stâng a amorțit, să strângă bani negri pentru zile roz.
La Pungești se cară bastoane și se dărâmă garduri, la București se cară bastoane și se sapă gropi în iarba înghețată a casei poporului. Mamele s-au apucat de curățenia de iarnă, tații bat covoare, șoferii protestează, temperatura o fi scăzută afară dar înăuntrul omenirii, între inima, ficatul și plămânul societății, e vară. Și când e caniculă, știm cu toți că entropia crește.

De ce toate acestea? Cui folosesc? Ne dăm cu curu de pământ să aflăm dacă e mâna rușilor, a corporațiilor, a capitaliștilor veroși sau a chinezilor insidioși. Vorbim despre geopolitică, economie, Soroș, bursă, masonerie și, desigur, evreii care conduc lumea, apar în conversație FMI-ul și Clubul de la Paris.

Kurt Vonnegut zice în “Sirenele de pe Titan” că nici vorbă despre toate astea. Totul e mâna civilizației extraterestre de pe Tralfamadore care a manipulat destinul pământenilor, conducându-i afară din grote, jos din copaci, pe calea progresului, prin antichitate, ev mediu și perioada modernă. Tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem, sunt doar rezultatele intervenției tralfamadoriene asupra noastră.
Dar ce urmăreau?

Simplu: extratereștrii ne-au crescut timp de 200 de mii de ani nu pentru blană, carne, lapte sau “Dansez pentru tine”, ci ca să ne transforme în cărăușii unei piese vitale deplasării unei nave spațiale tralfamadoriene, rămasă în pană pe Titan, luna lui Saturn. După ce am livrat piesa, nimănui nu i-a mai păsat de noi, oamenii. Ne-am pierdut orice utilitate.
Și ce-i rău în asta?
Este.
Kurt Vonnegut spune: “The worst thing that could possibly happen to anybody would be to not be used for anything by anybody. Thank you for using me, even though I didn’t want to be used by anybody.”

Cartea este o capodoperă filozofică. În serile când zaci cu dinții încleștați și nod în gât privindu-i pe Ponta, Dragnea și Băsescu umplând cu bale televizorul, ai face mai bine să-l închizi. Și să deschizi “Sirenele de pe Titan”, sperând că domnul Vonnegut are dreptate atunci când privește cu optimism moderat triumful binelui:
“There is no reason why good cannot triumph as often as evil. The triumph of anything is a matter of organization. If there are such things as angels, I hope that they are organized along the lines of the Mafia.”

Dacă preoțimea e, nu văd de ce îngerii nu ar fi.”