Vârsta Revoluției

În 1989, taică-miu și maică-mea aveau exact vârsta pe care o am eu acum. Mă gândesc că au ieșit din comunism, mă rog, dacă putem să spunem asta, ca un câine care aleargă după mașină încercând să prindă roata și atunci când mașina se oprește, când roata nu se mai învârte, se oprește și câinele, năucit de lipsa unui plan.
Acum ce fac?
România părinților mei s-a așezat la masa de gală, cu tacâmuri de salată, supă, pește și friptură, cu 2 lingurițe pentru desert și 4 pahare pentru băuturi.
Acum ce fac?
Acum ne uităm în jur. Acum vedem ce fac ceilalți, cu ce furculiță servește democrația Ungaria, ce pahar folosește pentru economia de piață Polonia.
Ia lăsați-l pe Ion Iliescu să vă arate că el a mai fost la case d-ăstea mari. Și Roman e priceput. Ia uitați-vă la ei cum își întind șervetul în poală, cum ridică degetul mic atunci când beau.
Părinții mei au reintrat la școală, în aceeași clasă cu mine, ne-am strâns cu toții sub baobabul teleormănean și am ascultat vocea învățătorului, șșșșșșșșștttt, aruncam iritați în spate atunci când golanii din ultimele bănci începeau să facă bancuri și să vorbească tare.
Tăceți măi, unii din noi să știți că am venit aici să învățăm, nu să ne distrăm!
Conștienți de înapoierea noastră istorică, noi, elevii primilor ani de școală post-revoluționară am tocit manualele feseniste, am ieșit în pauză doar când s-a sunat și am mâncat sandvișul cu margarină Delma, recunoscători învățătorului care nu ne-a lăsat să ne facem de râs în Europa cu manierele noastre grosolane, de țărani luați de la curul vacii.

Încă puțin și o să fiți gata, așa ne-a spus învățătorul și a plecat într-un schimb de experiență sau a fost mutat la altă școală sau a fost pensionat sau pur și simplu a murit. Încet, încet, acești primi îndrumători au dispărut făcând loc unei generații noi de cadre didactice care trebuia să se asigure că suntem îndeajuns de educați încât să înțelegem cu ce se mănâncă democrația.
Și profesorii ăștia noi au început să ne ciupească de cur, să ciordească bani din fondul clasei, să pocnească elevii peste ceafă, să ne mănânce sandvișurile sau să ne ceară să cotizăm la vila lor de la munte. Iar noi, elevii, ca niște câini alergând după o nouă roată, am pornit în urmărirea lor, uitând unde vroiam să ajungem. Am devenit ei, golani, jmenari, birjari, fanfaroni și coțofene, barbugii și hiene, am început să ne insultăm între noi, să ne scuipăm, să ne tragem de țâțe și să ne bulănim, să ne furăm mâncarea, să ne plesnim copiii și, cel mai important, să nu mai ne temem că suntem niște țărani de la coada vacii, căci, așa ne-au zis profesorii noștri cei noi: care e problema frate că suntem țărani de la coada vacii, și Romulus și Remus, Isus și Putin, și ei sunt de la coada vacii sau a calului sau a lupului, ce contează?
În viață, așa ne-au zis profesorii cei noi, nu trebue să fii fraier fratello, trebuie să ai bani să moară ai tăi dujmani, trebuie să fii golan ca la noi în Teleorman, trebuie să lovești și școala vieții s-o prețuiești, muie la babalâci, la femei, la telectuali, dă-i dracu de bulangii, că ăia le dai una de le sare mucii, nu au nimic în cap dăcât formule, dacă era dăștepți nu era săraci.
Fii mândru că ești român.

Veniți dintr-o lume a samizdatelor, a Rapsodiei Române ascultată cu tresăriri de vinovată plăcere, a intelectualilor îngrămădiți în dube de securitate, părinții mei știau să discearnă atunci între impostorul găunos cocoțat pe bidiviul unui titlu de doctor inginer și academicianul veritabil, muncit prin subsoluri de universitate ca să-i scrie tovarășei o nouă lucrare magnet de titluri onorifice.
Părinții mei știau atunci să evalueze calitatea golănașului tupeist, uns de tătucă în fruntea ministerului cutare și pe cea a vânzătorului de pantofi, absolvent de medicină, distrus de partid pentru că a trimis o scrisoare de protest la Europa Liberă.

După 28 de ani de școală fesenisto-securistă, părinții mei nu mai știu să calculeze această ecuație a valorii. Rătăcesc între Năstase și Olguța, Dragnea și Nicolicea, Băsescu și Tăriceanu, Mircea Badea și Ciuvică, Voiculescu și Sârbu, Ghiță, Fenechiu și Udrea, incapabili să înțeleagă că nici banii, nici poziția socială și nici puterea nu te fac om.
Că toți cei înșirați mai sus nu sunt decât niște roți după care am alergat ca niște câini, hipnotizați de învârtelile lor, și că atunci când îi vom prinde vom realiza că suntem atât de departe de drum, că ne-am îndepărtat atât de tare de casă, încât nu mai știm să ne întoarcem de unde am plecat.
Au trecut 28 de ani de la revoluție și eu sunt undeva într-un câmp de gunoi, cu un cauciuc ros la picioare.
Am vârsta părinților mei la Revoluție și am nevoie de una ca să mă întorc pe acasă.

5 comments
  1. Valentin said:

    textul tau ma trimite cu gandul la piesa lui Nick Cave “Girl in Amber”; tot felul de asociatii ciudate; dar nu cred ca mai este posibila vreo intoarcere – chiar daca, foarte probabil, vor mai fi destule revolutii care sa-ti capteze atentia…

  2. ad.rien said:

    Subiect de film.

  3. Acelasi cititoriu said:

    Stimata Printesa Ralu,

    In ’90, un nene cu zimbet larg de nu-ncapea in ecran a venit si le-a zis – alora ce stiau sa discearna intre realitatea de doua ore de TV si cea pe care o vedeau – ca si pe el l-au oropsit (a uitat sa detalieze ca-l dadusera jos din Prim si-l facusera saracu’ doar director), ca si el asculta Europa Libera si ca vai cit de greu a fost da’ acuma gata, o sa fie nemaipomenit. Ca el stie calea, ca Moise sau mai stiu eu care.
    Si – cumva – cu zimbetu’ ala larg in spatele caruia se furisau Birladeni si Martieni si …, ei, cu zimbetu’ ala larg le-a scos din priza discernamintul si le-a pus in fata o poza de la care n-au mai reusit sa-si ia ochii nici azi.
    Oameni care urau din suflet comunismu’, care si-au facut praf vietile din cauza dosarului patat de incapatinarea bunicului sau tatalui sau unchiului Costel de a nu se complace sub paturica rosie, oameni care – seara de seara – treceau de la VOA la BBC si de la BBC la Europa Libera in disperata incercare de a ramine in contact cu lumea normala, oameni care stateau la coada la Muzica sa prinda un disc cu Beethoven sau Bach, oameni care isi faceau notite de lectura in cartile lui Toffler, ei bine oamenii astia au fost hipnotizati de zimbetul ala larg si asa au ramas de-atunci. Si – daca ar putea – parca ne-ar tine si pe noi linga sa-l privim.
    Ca in timpul asta sa poata sa se furiseze mai departe si Hrebenciuci si Solcani si Adrieni si…
    Al nostru, dintre noi, pentru noi.

  4. amicu said:

    Exista oameni care nu cred si nu vor sa creada si oameni (mai multi) care cred si vor sa creada. A doua categorie e bucuria hipnotizatorilor, vinzatorii de gogosi asta asteapta, sa crezi si sa vrei sa crezi si esti omul lor. Lucrurile se fac profesionist acum.

  5. Wquinox said:

    Am acum varsta pe care-o avea taica-meu la Revolutie. O Revolutie pe care-o vedeam prin ochii aia nevinovati de adolescent ca pe un cadou adus tuturor celora care se saturasera de frig, de foame si de minciuna. De frica. La doar trei saptamani dupa Revolutie intrasem in armata, la Timisoara si n-am sa uit niciodata prima invoire, cand ajuns in centrul orasului, ramasesem uluit in fata unei vitrine, pentru mine erau carnatii, toba, sunca si salamul forma noii libertati dobandite. Venit dintr-un mic centru industial din inima Ardealului, unde anii 80-89 au fost echivalentul fomii, al intunericului, al fricii de a vorbi cu cineva despre…ceea ce nu se vorbeste, Revolutia insemna in primul rand vitrine pline, blugii din Piata 700, tigari fine si filme la televizorul color.Nu trecuse bine momentul asta fantastic, cand am si luat primul pumn in gura, tot la Timisoara, pentru ca umblam cu un ecuson cu “Votati Ratiu” in piept. Si asta a fost prima desteptare.Nu mezelurile,blugii sau filmele erau importante, ci faptul ca nu functiona mai nimic asa cum trebuia sa functioneze, adica democratic. Pentru mine era pe atunci democratia termenul prin care explicai infinitul ala visat de-o viata, la capatul caruia spune fiecare ce vrea , fara sa fie luat la pumni. Despre asta vorbisem si cu taica-meu dupa armata, pentru ca el nu putea si nici nu voia sa inteleaga de ce vreau sa plec eu din tara “acuma cand sunt de toate”.Si l-am lasat pe el in dubii si m-am pus pe drumul lung al cautarii. Cautam si caut adevarata libertate. Care nu este si nu poate exista in forma pe care-o visam eu co ochii aia nevinovati.Poti sa spui o gramade de lucruri, chiar si pe alea nasoale, daca nu te asculta nimeni. Stau acum la o tigara pe balcon si ninge, exact asa cum fulguia in `89 afara cand il impuscau astia pe Ceausescu. Ceausescu nu mai e de mult, nici Ratiu nu mai e printre noi, iar taica-meau nu mai e nici el de anul trecut de pe vremea asta. A murit saracul in oraselul ala mic unde a trait toata viata, s-a dus fara sa poata intelege ce cautam, ce inca caut eu. Ninge ca la Revolutie si ninge si fara tata, fara Ratiu si fara democratie.Adica de-aia adevarata, asa cum o visam eu cand ma uitam cu tata la televizor cum il impuscau astia pe Ceausescu….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: