Șahinșahul Mohammad Reza a fost dat jos de popor care a pus în fruntea țării un imam, pe Khomeini. Noi nu avem un Khomeini, biserica noastră e o bandă de bagaboande care se vând pe ștrampi cu ștrasuri și rujuri roz.
Nu avem un lider, un om cu sau fără căciulă suedeză la care să ne închinăm cu toți. Opoziția parlamentară a fost închisă într-un borcan, degeaba bâzâie, nu pot să iasă. Regele e mort în coșciug, Duda e la catafalc. Poate prințul Charles să accepte să devină regele nostru.
Sau poate președintele nostru. Sau măcar prim-ministru, ca la bulgari.
În afară de Arsenie Boca și Stela Popescu, ambii morți, nu avem pe nimeni care să ne aducă, vorba lui Păunescu, suflet lângă suflet, român lângă român.
Năuciți de televiziuni, trăim în epoca lui Doamne, ajută!, ascultând cuminți cum pică securea călăului. Așa ne-a fost scris, ne spunem și mai mâncăm un cârnat, măcar să crăpăm cu burta plină.
Mai jos, v-am pregătit un platouaș instigator de fragmente din cartea lui Ryszard Kapuscinski Șahinșahul.
Eu cred că se poate. Totul este o chestiune de imaginație. Dacă reușim să punem o față pe această siluetă a schimbării, vom reuși.
Pagina 80-
Dacă se vorbește de căderea unei dictaturi oarecare, nu poți avea nicio iluzie că, odată cu lichidarea ei, întregul sistem se va prăbuși și va dispărea ca un vis urât. Desigur, se pune capăt existenței fizice a sistemului. Dar urmările lui psihice, sociale vor rămâne, vor trăi și mulți ani de-a rândul vor da un semn de viață, ba chiar vor putea să dăinuie sub forma unor atitudini, continuate în subconștient. Distrugând intelectualitatea și cultura, dictatura lasă în urmă un câmp mort și pustiu, în care nu va crește așa curând pomul cugetării. În acest câmp defrișat vor apărea din ascunzători, din colțuri și crăpături nu totdeauna cei ce sunt cei mai buni, ci adesea aceea care s-au dovedit cei mai puternici, nu totdeauna aceea care aduc și crează noi valori, ci mai degrabă aceea cărora numai pielea tare și rezistența interioară le-au asigurat supraviețuirea. În aceste cazuri istoria începe să se învârtă într-un cerc vicios, tragic și e nevoie uneori de o epocă întreagă ca să se poată smulge din el.
Pagina 90-
În ochii iranianului obișnuit, Marea Civilizație, adică Revoluția Șahului și a Poporului, a fost înainte de toate Marea Hoție cu care se ocupa elita. Furau toți cei care dețineau puterea. Dacă cineva ocupa un post înalt și nu fura se făcea gol în jurul lui: trezea bănuieli. Ceilalți își spuneau: ăsta-i spion, nu mai încape vorbă, a fost trimis ca să-și bage nasul și pe urmă să raporteze cine cât fură, fiindcă informațiile astea le sunt necesare dușmanilor noștri. Dacă puteau, se debarasau repede de un asemenea om, căci le strică jocul. În felul acesta toate erau cu susul în jos, valorile erau cu totul inversate. Cel care dorea să rămână cinstit era bănuit că are gânduri necurate, că e de fapt un sărăntoc plătit ca să vadă și să spună tot. Dacă cineva avea mâinile curate, trebuia să și le ascundă bine, căci curățenia asta era ceva rușinos, ceva echivoc.
Pagina 93-
Avansează doar cel care este mai aproape de șah, care reușește să îi intre în grații mai bine și cu mai mult zel, care îl convinge de loialitatea și supunerea sa. Alte valori, alte calități sunt de prisos. Este o clasă de paraziți, care își însușește repede o parte însemnată a veniturilor obținute din petrol ale Iranului, devenind, practic, proprietar al țării. Totul le este permis pentru că acești oameni satisfac cea mai mare nevoie a șahului-nevoia de a fi lingușit. Totodată, îi dau sentimentul de siguranță după care jinduie.
Pagina 94-
Și barem dacă această consumare a privilegiilor, această mare îmbuibare s-ar petrece oarecum pe ascuns, discret: ai luat, ai pus deoparte și nu a văzut nimeni; ai chefuit bine, dar după ce ai tras mai întâi perdelele; ți-ai mai construit o vilă, dar undeva, într-un fund de pădure ca să nu-i iriți pe alții. Da` de unde! Altu-i obiceiul aici: să-i zăpăcești, să-i orbești pe cei din jur, să scoți totul cât mai în față, ca la expoziție, să aprinzi toate luminile, să le iei ochii, să îi faci să cadă-n genunchi, să-i zdrobești, să-i calci în picioare! La ce bun să ai, doar așa, de amorul artei? …Să ai în felul acesta înseamnă să n-ai nimic, să n-ai deloc! Să ai cu adevărat înseamnă să trâmbițezi că ai, să-i stârnești pe alții să vadă că ai, n-au decât să se uite și să admire, să le iasă ochii din orbite!
Pagina 145-
Puterea este aceea care provoacă revoluția. Desigur, nu voit. Dar stilul ei de viață, modul de guvernare devin până la urmă o provocare. Aceasta apare atunci când printre oamenii din elită se consolidează sentimentul impunității, credința că nu vor fi pedepsiți. Totul ne este permis, putem face orice. Este o iluzie, dar nu lipsită de baze raționale. Într-adevăr, o vreme, scandal după scandal, abuz după abuz rămân fără urmări. Poporul tace, este răbdător și prudent. Se teme, nu-și simte încă puterile.
Pagina 157-
I-a lipsit o anumită doză de cinism. Ar fi putut să spună atunci: manifestează? Ce să-i faci, n-au decât! Cât or putea să mai manifesteze așa? O jumătate de an? Un an? Cred că o să rezist. Oricum, nu mă mișc din palat. Și oamenii, dezamăgiți și descurajați, vrând-nevrând, s-ar fi întors până la urmă acasă, pentru că e greu de presupus că cineva vrea să-și petreacă toată viața pe la mitinguri și demonstrații. Șahul nu a știut să aștepte. Iar în politică trebuie să știi să aștepți.