De ce e timpul să îngropăm #Rezist

Trenul regal se zgâlțâie pe șine. Camerele de filmare se uită pe geam la mulțimea strânsă pe lângă liniile ferate, cu telefoanele aprinse și lumânări în mâini. Luminile sunt mici, ascunse în palme. Trenul trece printr-o pădure de mâini luminate, restul e beznă. Din beznă, se mai desprinde câte o gară prăbușită, câte un canton dărăpănat. Țara e mai moartă decât regele ei mort.
Mă gândesc la tot ce nu știu despre regele Mihai, la toate filmulețele care au apărut despre vizita din 1990, de ce au stat ele închise până acum, de ce Pleșu nu a zis până acum că Roman e ăla care s-a opus, de ce regele Mihai nu a reușit să ne spună nouă, milionului ăla care am mers să îl vedem atunci, în 1992, că regimul de la București l-a împiedicat să intre în țară, ce s-a întâmplat la abdicare, povestea celor 1000 de studenți?
De unde era să știm noi atunci, ieșiți din coma comunistă, ce s-a întâmplat cu el și în ce fel am fost noi violați de asistenții care, în teorie, trebuiau să ne supravegheze în spital semnele vitale?
Maică-mea plânge, toată viața ei a fost regalistă. Așa declară. Eu îmi amintesc clar că a fost cu Iliescu, scandalurile monstruoase din 1990, miștourile de trabucul lui Rațiu acuzat că nu a mâncat salam cu soia, groaza că vine regele să își ia moșiile înapoi.
Dacă viața a fost murdară, ne inventăm amintiri bidinea care spoiesc cu alb pereții jegoși ai istoriei. Iliescu nu e vinovat, noi, ăștia care l-am votat pe Iliescu al cărui regim a făcut imposibilă întoarcerea regelui în 1990, nu suntem vinovați. Nimeni nu e vinovat pentru nimic, suntem prea mici ca să schimbăm lucrurile dar niciodată prea mici ca să primim un memorial închinat victimelor nedreptăților. Noi suntem victime, florile pe care le aruncăm spre catafalcul regelui sunt, de fapt, florile pe care ni le oferim nouă, morții mici dar mulți ai României.
Pe noi cine ne plânge?
Nimeni. De la noi se așteaptă să îndurăm, să rezistăm. Dar toate victimele vor să fie știute, plânse, uite, ca regele Mihai care a fost și el o tragică victimă a rușilor, a comuniștilor, a neocomuniștilor, a indolenței și indiferenței noastre.
Rezist.
Ne punem insigne în piept și facem grupuri de facebook cu Rezist.
Și abia acum realizez cât de anapoda e totul, cât de departe am mers conducând pe banda greșită a drumului căci Rezist este un cuvânt care definește atitudinea Puterii. Puterea se agață de scaun, de posturi, ea se opune schimbării, ea e în vârf și noi, opoziția, mulțimea care nu e la putere, scuturăm copacul încercând să doborâm Puterea. Cazi, urlăm noi. Și ea răspunde: Reeeziiist!!!
Dar noi, într-o permanentă periferie a puterii, privind prin geamul aburit la potentați care se îmbuibă în timp ce noi crăpăm de foame, urlăm plini de fală: reziiiiisttttt!!! în loc să spunem: la ataaaaac!!! la armeeee!!!, să spargem ușa cu piciorul și să le smulgem copanul de curcan din mână.
Rezist, șoptim noi, ne spunem unul altuia: rezist și ne batem pe spate. Bravo bre, reziști, ce tărie de caracter, ce om de ispravă, nu ești mânat de instincte animalice, ești modern, civilizat, cultivat. Nu ca porcii ăia care uite cum beau, mănâncă și fut înăuntru. Noi nu suntem ca ei. Noi suntem niște ființe pure care știu să-și controleze simțurile, am făcut Harvard și Oxford, știm să lucrăm cu atomii, electronii, bitcoinii și mai știm să operăm pe creier.
Ce nu știm este că noi nu avem puterea. Noi nu știm să o capturăm și nici să o păstrăm. Noi suntem mereu la ușă, la 80 de metri de putere. Oricum, chiar dacă ne-am apropia, chiar dacă am putea să o luăm ca pe-un cornuleț de pe tavă, noi nu vrem puterea pentru că puterea ne-ar corupe și noi nu vrem să ajungem ca porcii dinăuntru.
Nu.
Noi vrem să rămânem mereu afară, să spunem rezist și când o să murim, să fim plânși și alți români să arunce cu flori spre sicriile noastre purtate în gigantice cortegii funerare și să spună: ce oameni au fost ăștia, exact ca regele Mihai, nu au avut noroc. Niște victime au fost, au rezistat până nu au mai putut să reziste.
Și atunci s-au dus.
Căci asta e soarta oamenilor buni care nu înțeleg că pasivitatea nu e o strategie câștigătoare și că rezistența nonviolentă a lui Ghandi este doar o haină pentru cuvântul ATAC.