Anul mâniei.

Am scris asta în mai pentru Harpers Bazaar. De atunci am mai iesit de câteva zeci de ori în stradã. S-a schimbat prim-ministrul, USR a scãzut sau crescut în sondaje, Popoviciu s-a pierdut în Londra, Mazãre aleargã cu ciuma bubonicã în Madagascar. Kovesi rezistã, Iohannis e pe fundul oceanului, tãcând ca un calcan german. Suntem într-o camerã plinã de aburi de benzinã în care nu intrã niciun fumãtor cu tigara aprinsã.

Lipseste mânia. Si doar ea este singura capabilã sã ne miste. Vrem sã demonstrãm cã suntem mai buni ca ei, cã nu suntem ca ei. Dar lucrurile ãstea pleacã de la premisa cã ei sunt oameni. Ceea ce nu sunt. Ei sunt un aparat, o masinãrie, sunt tripozii din War of the Worlds care ne recolteazã ca sã irige ogoarele pe care cresc furaje pentru nepotolita lor foame de bani si putere.

Nu e loc de iubire, politete, de rezist si întors celãlalt obraz. Se cere mânie. Repetati dupã mine ca în faimosul Network, I m mad as hell and I can take it anymore.

Capul ce se pleaca sabia nu-l taie. Daca trei iti spun ca esti beat, du-te sa te culci. Resemnare si conformism.  O tara redusa atata timp la supravietuire, o tara in care singurele modele sunt cele impuse de un feudal din Scornicesti, infricosata, infometata, tinuta in beci intr-o semicoma morala, nu are cum sa aiba modele de civism. Cu o biserica obedienta, satul, adica 90% din Romania de dupa razboi, a fost tinut intr-o pseudo-iobagie care s-a varsat in imobilitate civica si moarte sociala.

Am 43 de ani. Adica exact cat avea taica-miu la Revolutie. Taica-miu nu a iesit niciodata in strada, la nici un protest. Dar niciodata nu a lipsit de la vot si, in afara de 1990 cand a picat in plasa Iliescului, nu a mai votat niciodata PSD sau formele lui anterioare. Pentru el, responsabilitatea se opreste la buletinul de vot. „Eu nu i-am votat pe astia, nu-mi pasa ce fac.” Am fost mereu la vot, am votat cu Iliescu in 2000, mi-am muscat mana, dar asta am facut. Am lucrat in presa sapte ani si, din 2000, lucrez in publicitate. Am fost la toate protestele, mai putin la cele impotriva lui Basescu, pentru ca in 2012 eram plecata in America de Sud. In agentia la care lucrez de 15 ani, pana la Colectiv, erau oameni care nu numai ca nu stiau cine este prim-ministrul Romaniei, dar care se mandreau cu incultura lor politica. Multiplica asta cu sute de agentii de publicitate din Romania si obtinem o masa de indivizi culti, bine platiti, plimbati prin strainataturi, care nu voteaza, nu protesteaza, nu ii intereseaza.

Sindicalista, fiica ceferistului – astea sunt numele pe care le-am primit de la colegi. Tu urli impotriva lui Iliescu, tu te dai de ceasul mortii ca Berceanu, tie iti crapa o vena ca Ponta sau Nastase, pentru ca nu ai casa, copil, masina, lucrurile importante in viata. Lasa-ne cu politica, hai mai bine sa vorbim despre unde ne facem concediul. Chiar, unde ne facem concediul? In Grecia, pai hai sa ne uitam la Syriza, in Spania, hai sa ne uitam la Podemos. In general, hai sa privim obiceiurile de 1 mai ale popoarelor europene. Merg sa rada 34 de beri la mare sau se organizeaza sa iasa in strada amendand guvernele pentru derapajele nedemocratice? „Eu muncesc, nu gandesc” a fost imbratisat de intreaga patura activa a populatiei. Neputinta noastra de a schimba ceva, acceptarea raului pentru ca, nu-i asa, nu ai cum sa influentezi cu nimic cursul evenimentelor vin dintr-o traditie istorica si o educatie religioasa care subliniaza motto-ul neclintirii noastre: uram strainii, dar asteptam sa vina cineva, din exterior, sa ne salveze de noi insine. Un principe neamt, o alianta nord-atlantica, o politica favorabila europeana. Crezi ca a cazut Ceausescu pentru ca am vrut noi sau pentru ca au vrut ei? Paranoia care duce la paralizie.

Atmosfera s-a schimbat de doi ani. Dar nu pentru ca oamenii au imbatranit si au devenit mai intelepti, ci pentru ca aceiasi copii a caror educatie i-a tinut departe de politica au murit la Colectiv. Atunci parintii au descoperit ca nepasarea lor le ingroapa viitorul. De-adevaratelea.

Au inceput sa se prinda ca descurcarosenia, smecheria nu sunt strategii, ci tactici de moment. Ca bula ta se poate sparge, ca Doamne fereste de un accident, copilul tau sau tu tot la un spital cu nosocomiale ajungi, ’geaba ai tras sa faci bani, ’geaba ai casa in Pipera si SUV. Mori cu zile pentru ca Romania e un stat corupt, pentru ca banii tai ajung din bugetul de stat in buzunarele clientelei politice.

Si atunci oamenii se manie. Mania este ceea ce s-a intamplat in octombrie 2015. Mania este ceea ce s-a intamplat in aceasta iarna. Nu maturizare politica, ci o criza de nervi.

Ne-am suparat pe noi ca am fost prosti, indiferenti, ca nu ne-am dus la vot. Ne-am suparat ca am atipit la petrecere si astia ne-au lasat fara ghete in picioare. Am vazut o pancarta din piata: „Dormeam, f***-n gura, si voi m-ati trezit”. Asta este starea de spirit a protestelor din ianuarie si februarie 2017.

Noi, astia care nu am inchis un ochi pana acum, am scapat uscati. Dar noi nu suntem niste exemple bune. Suntem obositi, amortiti de lipsa de somn. Pentru ca solutia nu este sa nu dormi, solutia este sa ai gratii la geam sau un rotweiller in curte sau alarma care sa te pazeasca de vandalii care vor sa-ti devalizeze casa.

E mai usor acum decat inainte sa faci oameni sa se implice civic? Nu. Nu e. Pentru ca nu exista ideea de impreuna. Peste orice initiativa pluteste suspiciunea: pe tine cine te plateste? Multinationalele, Soros, USR-ul, americanii, Mossadul? Oamenii nu au incredere in cei de langa ei, sunt otraviti cu propaganda televiziunilor. Si mai e ceva: activismul a scos la suprafata oameni cu egourile prea mari, care se folosesc de protestele de strada ca sa isi faca imagine. Este o lupta intre „brandurile personale” ale revolutionarilor. Si, spre deosebire de 1989, cand cei mai vocali dintre ei au intrat in CPUN, facand politica si umpland ecranele televizoarelor, acum acesti oameni nu au la indemana decat internetul. Unde domneste haosul democratiei. Sunt prea multe voci si in vacarmul de acum nu mai intelegi nimic.

Suntem divizati pentru ca nu stim ce inseamna cooperare. Dar politicienii stiu. Nu degeaba sunt toti copiii Frontului Salvarii Nationale.

Astfel ca, la 43 de ani, am ajuns la vorba lui taica-miu. Daca vot nu e, nimic nu e. Implicarea civica porneste de aici.