Premierul vorbește la televizor. Este decis și dur, nu te joci cu premierul. Confundă bădărănia cu onestitatea, se exprimă cu o grosolănie de autobază, “băi”, “sculă”, vocabularul scos pe tarabă are un miros acru, de picior transpirat.
Orice chelner, șofer de taxi, cameristă din Africa de sud se exprimă mai demn, mai elegant, mai puțin triumfător în agresivitatea de cățel care îți coțează piciorul.
Deîndată jurnaliștii adulmecă în discursul premierului zorii unei noi epoci în PSD. O zboară pe Carmen ceea ce înseamnă că îl zboară pe Liviu ceea ce înseamnă libertate, democrație, demnitate.
Demnitate.
Ăsta e cuvântul pe care televiziunea liberă și independentă l-a cățărat pe soclul gol al anilor `90, cel de pe care statuii comunismului i se făcuse vânt cu 3 ore înainte.
Unde a dispărut demnitatea?
O să spuneți că țara arde și baba se piaptănă, că îmi pasă de retorică, semantică, topică, lexic mai mult decât de faptele clasei politice, că mă împiedic în dăcât-uri, ăstea, băi, scule, măi animalule, în loc să mă desfăt cu viitorul onest, transparent, corect și drept care se întinde în fața ochilor mei, la televizor.
Că sufăr de miopie lingvistică. Poate că așa e. Dar eu cred că vorbele, în țara în care faptele sunt doar proiecții ale lor, sunt extrem de importante.
La început a fost cuvântul.
Băi, boilor, târfelor, dăcât, dã-te-n căcat, ca și, sculă pe basculă, belea, cobor jos, au ieșit din mica lor ogradă domestică și au ajuns în gurile guvernanților, parlamentarilor, președinților.
Asaltul buruienilor lexicale e însoțit de schimbarea accentului, tonului, rostirii. Cuvintele, să moară ce-am pe casă, ies din gât, ca o flegmă din gâtul unui fumător. Buzele sunt strânse, vorbele trebuie să sugă burta atunci când țâșnesc afară, sunt șuierate, agresive, ca niște câini care au scăpat pe sub un gard.
Discursul public e cocălăresc, răutăcios, injurios, aleșii nu fac niciun efort să se pieptene și să pună costumul de duminică atunci când se prezintă în fața noastră. Ies frecându-se la ouă, în chiloții pătați de urină și cu maieul stropit de sos.
Cândva la sfârșitul celui de-al treilea mandat al lui Iliescu ceva s-a schimbat în limba română vorbită la televizor. Invazia de vulgaritate, enterteinment de mâna a 7-a, ciacalacacichicea, a dus la erodarea bunului simț și acum suntem aici. Premierul e un șofer de tir, cu un vocabular meschin, și miniștrii lui sunt niște cercopiteci agramați care se desfășoară într-un reality tv pe care poporul îl adoră pentru că poporul urăște elita. Poporul vrea scuipați, țâțe și baliverne, vrea să creadă că, într-o zi, și el poate să fie ministru de interne sau al muncii sau al educației. De ce nu? Liviu Pop sau Olguța sau Carmen sau Mihai sunt și ei băeți și fete la fel ca orice cârciumar din Tecuci, Aiud, Fetești sau Bolintin. Ce-o fi greu să ajungi ministru, nu trebuie decât să faci o școală, să cobori la Pucheni să-ți cumperi ceapă și doctorate de pe marginea drumului și gata, ești ministru.
Am vorbit de curând cu un amic care vrea să schimbe Constituția. Să introducem lustrația, să reducem puterile parlamentarilor de a apăra colegi cu probleme penale.
Eu aș zice că numărul 1 după examinarea psihologică a candidaților, făcută de către o comisie de medici care să nu poată fi cumpărată, amenințată, șifonată, să fie un test de limba română. Vocabular, gramatică, interpretare pe text.
Pentru că sărăcia limbajului, stimați cititori, duce la artroza spiritului. E semnul unei impotențe morale care se varsă în decizii. Oamenii puțini în vorbe-nu pentru că sunt tăcuți-sunt cei agresivi în pumni și scuipați. Sunt țațe, scandalagii, bătăuși.
Iar o țară condusă de ei arată exact ca România de azi, murdară, obraznică, neatentă, cu ochii injectați și părul vâlvoi, ieșită dintr-un chiolhan din care nu își mai amintește nimic, cu portofelul ciordit și o stranie durere de anus.