În safari cu Homo Deprimatus

Negrul stă într-un cuib de cioară construit special pe botul Toyotei. La volan este în 99% din cazuri un alb, ghidul în uniformă kaki pe care este brodat Phinda, numele rezervației. Pe trei rânduri de canapele, dispuse ca într-un amfitreatru, în trepte, sunt înșirați, doi câte doi, albii veniți în safari. Foarte rar, extrem de rar, vezi o față cu pielea închisă la culoare. Un indian din Mumbai sau Durban, New York sau Londra.
Doar ei, indienii, zâmbesc. Doar ei se bucură de ghepard, leu, elefant sau hiena pe care negrul din cuibul de cioară mai întâi o identifică între tufe, o arată ghidului alb care face stop pe piept cu informația apoi construiește o poveste în jurul ei, combinând biologie, geografie, niscaiva istorie și umor. Cu toate astea albii, cu pălării de safarii, cu eșarfe și cămășuțe de safari, cu aparate de fotografiat cu teleobiective care ar putea poza părul din nas al cosmonautului japonez atunci când stația orbitală trece pe deasupra, albii nu râd.
Nu au cum. Sunt membrii unei noi specii de hominizi, desprinși de restul sapienșilor prin conturile în care putrezesc milioane de dolari. Acolo unde au ajuns ei pe lanțul trofic, sus-sus, e frig și puțin oxigen. Corpul este ușor, organele s-au tasat toate și în locul creierului au un abac. Țin gura închisă și sprâncenele încruntate într-o permanentă angoasă, aceea că ar putea să fie luați de un curent de aer cald și trântiți zeci de milioane de dolari mai jos, lângă ghid sau, Doamne feri, lângă negrul în cuib de cioară.
Albii veniți la safari sunt Homo Deprimatus.
Așa și, spun fețele lor, un leu. Am văzut în filme și poze, am vânat chiar lei, ce mare chestie să îmi arăți un leu dormind în iarbă. Dumneata știi, spun fețele lor, câți bani aș fi putut să fac eu chiar acum în timp ce îmi pierd timpul în mașina asta, în căldură, între muște, privind un leu dormind?
E greu să fii bogat.
Cu cât ești mai bogat, cu atât viața se decolorează ca o cârpă ținută la soare.
Bogații, ca și leii sau gheparzii, ca elefanții sau hienele, au văzul ascuțit dar nu discern culorile. Alb, negru, gri, alb murdar, gri deschis, negru închis.

Splendoarea savanei, cele 7832 de nuanțe de verde, palid, aprins, intens, crud, închis, proaspăt, vernil, e inutilă pentru Homo Deprimatus pentru care doar verdele dolarilor este singurul care contează.
Cu 18.000.000 de ranzi, adică 1,2 milioane de euro, poți să vânezi un rinocer negru. Cu sute de mii de euro vânezi elefanți și lei și leoparzi.
Banii cumpără moarte, banii cumpără trofeul pe care îl agăți în cavoul în care te ascunzi, tu și milioanele tale de bani verzi care nu îți pot camufla nefericirea.

Ai făcut un milion, ai ridicat o casă, ai crescut 2 copii, i-ai băgat în facultăți, ai mai făcut 87 de milioane, ai mai ridicat o casă.
Ai împușcat un elefant. Și acum ce faci?
Te plimbi în mașină, într-un safari care te costă 1000 de euro pe zi, orb de atât soare, trezit la 5 dimineața ca să vezi un animal care doarme sau un animal care paște. Ce altă treabă are?
Și nici nu ai semnal la telefon.
Ghidul vorbește mult, explică, dă din mâini, leoaica asta are 3 copii și soră-sa are 2, sunt în același grup cu doi masculi care sunt copiii unei a treia surori care acum a dispărut, poate a fost ucisă într-o bătălie cu o turmă de bivoli.
Telenovelă mexicană.
Știi foarte clar că ghidul vrea bani, că toate aceste tumbe verbale care nu interesează pe nimeni sunt făcute numai ca să primească un bacșiș gras. Cui îi pasă de concubinajul leoaicei și de soarta leopardului care fuge mereu din rezervație?

O singură tresărire ai când vezi că niciun rinocer nu are corn. De ce? te interesezi încercând să îți ascunzi dezamăgirea.
Ghidul povestește cã rezervatia a dispus sã fie tãiate ca o mãsurã de protectie a rinocerilor. Fãrã corn le cresc sansele de supravietuire cu 70-80%. Spune cum braconierii au omorât mii și mii de rinoceri ca să le taie coarnele despre care vracii vietnamezi au spus că te scapă de cancer. E 100.000 de dolari kilogramul de corn de rinocer, un corn zdravăn ajunge la 500.000 de dolari. Și, bineînțeles, 70-80% din piață e plină de falsuri. Corn de rinocer făcut din os de porc, corn de rinocer din calciu, chinezii îți fac din plastic, gumă sau lego orice care să arate absolut autentic.

Și poporul cumpără. Cumpără disperat deși între timp s-a aflat că nu vindecă nimic, cancer, bătături sau boala lui Calache. Dar este status, cine n-are corn de rinocer e ultimul prost din bloc.
Deja pe bancheta mașinii, albii se foiesc.
Cum adică dragă, tu nu ai? Noi îl radem în cupele de șampanie și îl servim rece, împreună cu icre de sturion de Volga. Ăsta e programu nostru de marți seara.
Homo Deprimatus își dă pălăria de safari un pic pe spate, calculează și apoi dispune: vrea 85 de cornuri-sau coarne, cum mama dracului le-o zice, de 4 kilograme fiecare, livrate poimâine dimineață la mansionul din New Hampshire.
Ghidul în sfârșit tace, tace acum când ar trebui să vorbească, idiot personaj. Dar uite-l că începe să zică ceva, dă să explice că nu se poate, toate cornurile sau coarnele sunt depozitate bine tocmai pentru a nu încuraja braconajul.

Albul dă din mână plictisit, gonind musca vorbăriei ghidului. O să rezolve cu șeful îndată ce ajunge la lodge.
Discuția s-a terminat. Și o să aibă grijă ca și bacșișul să fie pe măsura entuziasmului arătat de ghid în rezolvarea problemei ridicate.

Leul doarme în iarbă și negrul ăla din cuibul de cioară picotește.
Și când te gândești că eu mă trag din aceste făpturi primitive, își spune albul, iritat de biologica încuscrire cu ființe care trăiesc din 1500 de dolari pe lună vieți prăfuite, între rahat de elefanți și antilope gnu.
Mi-e foame, declară Homo Deprimatus.
Și întreaga caravană pornește purtându-și nenorocirea prin iarba savanei, ca un prizonier legat la ochi, dus pe drumuri ocolite la întâlnirea cu omul care îi va hotărî moartea.
În spate, savana are contracții, împingee, împiiiingeee și cu scâncet și emoție mai naște o nuanță de verde.