Pe peronul 1 sunt șase băieți și-o fată care bagă pase cu o minge de fotbal. Cel mai înalt dintre ei trimite câte-o lumânare, balonul se înalță sus, sus, virează la dreapta, apoi cade între șine și unul dintre ăia mai scunzi sare înjurând de pe platformă, culege mingea, culege un chiștoc de țigară și se întoarce în joc, între timp cei cinci băieți și fata rămași pe peron cocoșându-se simultan deasupra pungii de aurolac. Fiecare are una. Când mingea face poc, poc, săltând pe platformă, o urmăresc cu ochi de câine vârât într-o carcasă de carne care totuși ar alerga și după bățul care îi este fluturat în față. Dar toate lucrurile la timpul lor, mingea trebuie să aștepte și ea știe asta. Se oprește din săltat, acum e ținută sub talpă de un băiat mai mărunțel înghițit pân la umeri de o uriașă căciulă rusească flămândă.
Am mai văzut la Universitate trei aurolaci. Unul din ei era rezemat de volanul de piatră al clădirii, pe lângă el curgând un pârâiaș maroniu dintr-o sticlă de plastic răsturnată. Era pământiu la față, cu nasul jupuit și ochi întorși spre înăuntru. Acolo unde era el, nu era frig și foame. Ceilalți doi plonjaseră în pungile cu aurolac, doar picioarele le mai rămăseseră afară. La 3 metri de ei, pe sub cireșii de plastic ai primăriței, strânși într-o livadă mizeră, treceau 2 câini bej, strecurând priviri speriate spre trecători.
Am mai văzut câini vagabonzi și în parcul Verdi. M-am bucurat să îi văd, erau singurele ființe vii cu moartea pe moarte călcând printre copacii negri, otrăviți de tribul gunoaielor refugiat aici, în parcul Verdi, zonă bună, sectorul 1, printre blocuri de corporatiști și case de vechi securiști. Peturi și conserve, scutece și pungi, o roată de bicicletă și 2 anvelope, pahare și o chiuvetă de porțelan. Cineva și-a adus chiuveta de porțelan și-a aruncat-o la vale, în parcul Verdi. Nu a durut-o pe chiuvetă, căci a căzut pe un pat de coji de banană, arcuri de pat, câlți și cârpe.
O chiuvetă părăsită de stăpânul ei sub un copac mort, într-un parc neiubit, acum îngropat sub gunoaie. Sunt pe locul unei imense catastrofe aviatice și chiuveta lucește alb, arată ca o cutie care conține toate informațiile despre accidentul care a dus la prăbușirea civilizației aici, în parcul Verdi.
Mizerie, sărăcie, sălbăticeală, oameni care fac pui și câini care fac pui și puii unora și-ai altora bat străzile orașului murdar, unii trăgând din punga de aurolac, alții trăgând de-o pungă de gunoi și noi nu știm cum am ajuns iar la anul 1990, singura care știe este o chiuvetă albă aruncată sub copacul mort din parcul Verdi. Dar nimeni nu știe limba chiuvetelor, așa că nu o să aflăm niciodată ce-am făcut greșit.
P.S. Am mai văzut la Timișul de Sus, imediat după Predeal, o altă chiuvetă albă, de data asta sub un brad fălos, înalt de 8 metri. Nu erau decât ei doi, copacul și fructul de faianță, restul jalei lăsate de om după ce mănâncă, bea și se îmbracă era aruncat la 20 de metri distanță. Chiuveta părea că a încercat să fugă de gunoi, să se retragă undeva de unde se văd trenurile mai bine. Totdeauna a vrut chiuveta să meargă cu trenul, dar asta e o altă poveste, pe care o să v-o spun altă dată.