La începutul lui martie, un fost jurnalist, 54 de ani, tată, soț, frate, motorist, umorist, documentarist a devenit nimic. Pe facebook au curs condoleanțele, mirările, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, urările de asfalt uscat în rai, promisiunile că în cealaltă viață prietenii se vor reîntâlni, ș-altă dată, ș-altă dată, o s-o facem și mai și mai lată.
În timpul vieții, jurnalistul de 54 de ani se străduia să facă rost de bani care să-i finanțeze documentarul despre istoria alegerilor generale din România din 1946 până în 1989. Niciunul dintre prietenii care s-au înghesuit la catafalcul virtual nu a mișcat un deget. Ba nu, mint. Au mișcat degetul dar de la stânga la dreapta, ca un ștergător care întinde găinațul refuzului pe parbriz. L-au lăsat pe mort să aștepte undeva, numărul 197, în capătul cozii la ghișeul cu speranță. Habar nu am din ce trăia. Probabil din salariul soției.

Ieri, un alt fost jurnalist, 56 de ani, tată, fost soț, vedetă de televiziune, consumator de maricica, om de radio, rus, român, șomer, pop-idol a devenit nimic. Pe facebook au explodat condoleanțele, uimirile, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, un pic de înjurături, considerațiuni de tipul: era cel mai liber dintre noi, dar fenomenul cel mai interesant este selfie-ul cu mortul, o avalanșă de instantanee în care diverși cetățeni intră în cadru, scot mobilul și-și fac o poză cu vata din nasul decedatului susținînd că ei l-au cunoscut, că ei l-au înțeles, că ei sunt, de fapt, exact ca mortul căci uite, ca și el, ei fac glumele într-un fel, stau cu degetul mic de la mâna dreaptă ridicat când țin ceașca de cafea ca și el, și ei dau cu tifla sistemului și, la fel ca el, sunt liberi deși, dacă e să o iei pe cinstitelea, ei sunt și mai liberi decât mortul care acum e ocupat cu eternitatea. Bașca ei sunt mai modești, d-aia nici nu ai auzit de ei, ci doar de mort, pentru că ăstuia îi plăcea publicitatea, asta cred că l-a și omorât, publicitatea, îi plăcea să fie în centrul atenției și atunci când a rămas șomer, a crăpat de inimă rea. Dar ei sunt vii, liberi și extrem de talentați, pe ei mortul i-a trecut în testament, sunt continuatorii operei lui, uite, ăsta e numărul meu de telefon și mailul, nu pregetați să mă sunați să vă povestesc cum am fost cu mortu și am băut arak și cum am fost cu mortu prinși în mijlocul unor bătălii de stradă și …Cum? Gratis? Păi cum să vă povestesc cele mai frumoase amintiri ale mele cu mortul așa, adică mie nu-mi iese nimic? Măcar de-un like?
Mortul era bădăran. Mortul era arogant. Mortul era nesuferit și impulsiv. Mortul nu era un interlocutor politicos, te băga urgent în pizda mă-tii, așa că oamenii ăștia care șterg ACUM praful de pe sicriu sperând să îi vadă vreun impresar care să sesizeze că din profil, dacă țin gura deschisă și privesc la unghi de 70 de grade, parcă, parcă aduc un pic cu mortu, oamenii ăștia care lucrează prin redacții, pe la televiziuni, radiouri, ziare sau edituri, au încetat să-l cheme ATUNCI pe mort la emisiuni, au întors spatele mortului când era viu, mai dă-l dracu de nebun, că ăsta zice ce-i trece prin cap, ce-i în gușă și-n căpușă, ne distruge imaginea. Așa că mortu a murit șomer, singur și șomer, cu inima crăpată.
Bocitoarele se bat să-nhațe o buclă de păr, ah, era chel, o unghie, un degețel, poate o bătăturică sau o măsea-dar avusese probleme cu dantura, toată-i viplă, vipla nu dă bine la expoziția de moaște, mai bine niște păr de pe piept sau o bucățică de piele de pe gambă
Vomit.
Mortul-soclu. E tare, e rece, de marmoră e mortul-soclu.
Îl găsești ieftin la Hornbachul refuzaților, rătăciților și uitaților, în mormanul celor care nu au fost buni în timpul vieții dar sunt atât de folositori în moarte.
Nici nu crăpi bine și viermii te mănâncă așa, călduț.
Vomit.