Cum să scapi de invidie. Nu știu.

Luna e roșie și rotundă, i-a dat un șut un fotbalist croat până deasupra silozului pe care sclipește din neon cuvântul Farine. Micul indian în costum alb păzește terasa blocului Danei. Nu tot blocul e al Danei, doar un apartament și terasa e a Danei. Și piscina, grătarul, șemineul și jacuziul de pe terasă, toate ăstea sunt ale Danei și în seara asta le putem folosi sub privirea îngăduitoare a paznicului indian care primește de la Dana icre roz și țațichi și humus. Sunt 4-5 mese ocupate, alți locatari ai blocului veniți cu prietenii lor noaptea pe terasă, la etajul 12 sau 14, nici nu știu, oricum nu foarte sus, nu atât de sus ca stalactitele de lumină și sticlă care au erupt în jurul nostru în ultimii ani de febră imobiliară. Montrealul pârâie, horcăie și hârâie, camioane cu mandibule de oțel târăsc enorme remorci încărcate cu cilindri de metal sau beton care arată ca niște perfuzii pe care oamenii le vor face pământului.
E bolnav pământul sub apăsarea catralioanelor de metri cub de cărămidă. Muncitori cu veste murdare fumează transpirați la umbra unui copăcel. Nu sunt arțari. Sunt alți copaci pe care eu nu-i știu. Ba da, uite un plop, pe ăsta îl știu, avem și noi acasă plopi. Uneori ei fac mere.
Vor face mere când vom avea și noi terase ca cea pe care beau acum un vin rose cu Dana, cățărate pe blocuri cu geamuri mari și rame din fontă neagră la ferestre, cu mochetă pe culoarele clădirii și lifturi unde nu pute a pipi ci a iasomie.
Canadienii nu cred în miracole.
Așa zice Dana dar eu am numărat, numai în centru, 27 de biserici. Și toate străzile au un nume de sfântișor, sfântul Antoine, sfânta Catherine și, desigur, Notre Dame. În prima zi, de la aeroport ne-a dus Dana direct la basilica Notre Dame. Imensă, cățărată pe un deal, loc pentru un întreg popor să se căiască. Și pe perete într-o capelă (eu nu am văzut-o, era închisă cred sau poate, de la jet leg, nu vedeam bine deși ar trebui să se cheme jet eyes în acest caz), ei bine într-o capelă sunt prinse pe perete câteva zeci, așa a zis Dana, câteva zeci de cârje de care bolnavii nu au mai avut nevoie să meargă pentru că s-au vindecat, stimați cititori atunci când s-au rugat aici la bunul Dumnezeu.
Mă rog și eu la bunul Dumnezeu să mă vindece de boala invidiei.
Este grea boala invidiei deși îmi amintesc că în Buenos Aires un domn avea scris pe o plăcuță care îi decora barca următoarele: invidia ta este motorul progresului meu. Căra pasageri pe apele noroioase ale deltei râului Tigres și lumea îl invidia că nu stătea pe loc sau nu se scufunda în mâl, așa cum se întâmplase cu juma de țară.
E la fel de cald aici, în Montreal, ca în acel ianuarie 2012 argentinian când domnu cu barca progresa datorită invidiei celor care îl priveau.
E cald și nu e încălzirea planetei, Dana spune că de 17 ani, de când a ajuns aici, așa este vară de vară. E cald și fetele scot la plimbare rochițele și săndăluțele, în parc un rând de lăuze împing cărucioarele în șir indian și imită mișcările profesoarei, plasată în fruntea șiragului de mame, care acum face mersul piticului. Niște domni în vârstă mustăcesc privindu-le, ce societate democratică. Mă gândesc la ce flegme și-ar fi luat de la băieții cu halenă din parcul Circului. Treceți acasă târfelor, ați ieșit în curu gol, cu ăștia mici în brațe, să vă scălămbăiți.
Și iar mă apucă invidia pe Dana, pe toate Danele din lume care au zis în ianuarie 2001 așa: eu nu mai stau în rahatul meu de țară unde tocmai a ieșit Iliescu a treia oară președinte și unde Năstase patru case, sau nouă case, este premier și unde Hrebenciuc și … De fapt nici măcar nu cred că s-a gândit Dana la asta, a vrut pur și simplu să plece din țară, să se ducă într-un loc unde să poată să calce iarba, unde să poată să împingă căruciorul mergând pe ciuci. A vrut atât de puțin.
Să scape din țara care, ca o mamă alcoolică, ne-a bătut și ne-a ars cu țigara și ne-a crescut în frica de propria umbră. Dar noi știam că nici măcar umbra asta nu era a noastră, așa cum nimic nu era al nostru, totul trebuia câștigat și pline erau zilele de bătălii și plânsete, de intrigi și alianțe.
Atât de mici eram: să lupți să poți să ai o proprie umbră.
Dana a plecat în Canada unde a primit umbră dar și umilință, și toate astea le-a îndurat pentru că erau ale ei. Și a crescut singură aici, în orașul unde pe terasa blocului vecinii vorbesc despre calificarea Argentinei și învârt o halcă de carne pe grătar.
Doamne cât aș vrea să mă ajute bunul Dumnezeu să scap de invidie, să arunc cârjele care m-au purtat oloagă până aici, la basilica Notre Dame.
Dar Dumnezeu nu răspunde azi, a fost caniculă și luna s-a ars, e umflată și roșie și aș vrea să-i spun că iaurtul întins pe piele ajută la insolație.
La invidie nu ajută nimic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: