Țara mărunțișului răsare

În fața cafenelei, un bărbat cântă grăbit la chitară. Cântă ca și cum fiecare ciupitură de coardă înseamnă un dolărel ajuns în cont. O femeie se oprește lângă el îi dă niște bani, apoi pornește să danseze, la fel de grăbită, dansează cu scop, dansează ca să-și plătească o datorie la bancă. Dă din buze, îngânând versurile strigate de chitaristul iute de mână, apoi se oprește brusc și pleacă.
Un bărbat îmi spune ceva din gura care se deschide defrișată, Schweighoffer a trecut pe acolo, împărțind securi în stânga și în dreapta. Cuvintele ies șuierate, pardon, ce ați spus?
De unde suntem?
România.
Uau, ce țară frumoasă. Nu aveți niște mărunt, mi-e foame, mi-e sete.
Avem mărunt căci în țara noastră frumoasă totul e mărunt, sufletul omului a fost și el mărunțit, mestecat, făcut pastă și turnat în mațe de plastic. Cremvurști de suflet de român, cu E17, E201 și aromă de omenie.
Ieri au închis o stradă și au făcut petrecere pe ea.
O scenă într-un capăt, jazz. Lângă, 4 terase cu ravioli, cu cârnați trași în țeapă, cu bere artizanală, guacamole și DJ hip-hoperi care suflă în microfon, ciuf-ciufiii-ciuf, bagă bași și doi nonagenari chinezi se opresc să îi privească. El are mustăți albe și ochelarii lui Bono din 92, pare Stela Popescu deghizată la Cu mască și fără mască. Ea e Rodica Bitănescu, se ține dură de un baston în care sigur ascunde o katană.
La 10 metri de ei, un bărbat cu perucă roșie, 120 de kile strânse într-un costum de balerină, mulat și sclipitor pe burta, fundul și picioarele cocoțate pe pantofi cu toc, filmează un meci de wrestling. Un colos tatuat cu figură de tahitian se bate cu un pakistanez în blugi și tricou. Pe ring intră și un fecior cu bărbuță blondă, bustul gol și iegări mov, lucioși. Zbang, tahitianul îi frige un scaun de metal pe spate. Mulțimea urlă, tahitianul întreabă cine e cel mai bun și dacă suntem gata de o înfruntare adevărată cu lanțuri la marginea ringului în loc de sfori.
Daaaa, suntem gata.
Nu e ușor să instalezi lanțuri în loc de sfori. Poporul se plictisește cât timp se întâmplă administrativele și bagă pase cu o minge de fotbal american pe deasupra ringului. Stela Popescu și Rodica Bitănescu pleacă șontâc, șontâc spre sectorul grecesc al străzii.
O coadă de 60 de persoane se termină la taraba unde servește Adonis. Grecul taie carnea de pe cele trei țepușe gigant care se învârt la trei metri în spate. Dar cine stă la coadă ca să își cumpere carne arsă? Toți așteaptă ca grecul cu brațe tatuate și torso de balerin să-și ridice ochii din gyros, să-și treacă, eventual, mâna peste fața ușor transpirată și să-și pironească ochii negri în ochii tăi, întrebându-te: cu țe te țervesc?
Ăsta trebuie să fie cel mai bun biznis din lume într-un oraș în care stoluri de băieți în pantaloni scurți și maieuri cu găurele trec dezinteresați pe lângă cete de muieret cocoțate pe tocuri, tatuate pe orice bucățică de piele iese de sub haine și, de obicei avem de-a face cu un sutien și o pereche de pantaloni rămași mici când erau în clasa a IV-a. Angajezi un grec frumos, nedefinit sexual, e și pentru ei, e și pentru ele, e chiar și pentru cuplul Triadelor chinezești care bălește privind mișcările brațelor lui Adonis care nu se oprește din tăiat și împachetat dar dă din cap pe ritmul muzicii negrilor de lângă.

Sunt mese de ping-pong, sunt butoaie de bere și aici, întins la soare pe o bancă este un domn care recită din Shakespeare. Richard al III lea.

Now is the winter of our discontent
Made glorious summer by this sun of York;
And all the clouds that lour’d upon our house
In the deep bosom of the ocean buried.
Now are our brows bound with victorious wreaths;
Our bruised arms hung up for monuments;
Nici domnul acesta nu are dinți.
Îmi aduce aminte de o poveste auzită acum 10 ani despre o pereche de nemți ajunși în anii 20 în Galapagos. El, doctor Ritter și-a scos dinții ca să observe dacă i se vor întări gingiile cu timpul și dacă gura lui va suferi o mutație, se va adapta noii diete chiar din timpul vieții. Soției, venită complet nepregătită, i-au putrezit dinții, a trebuit să îi scoată cu hârlețul. Apoi cei doi au împărțit o pereche de dinți făcuți de domnul Ritter din oțel.
Dinți de oțel pentru omul nou.
Petrecerea bulevardului torontez arată ca un bairam de țigani în Ferentari, când închid o stradă, dau drumu la un grătar, scot boxele în geam și pornesc o horă. Doar că acolo nu se perpelește gyros și nici nu se recită Shakespeare.
Dar cine are nevoie de Shakespeare când îl ai pe Adi Minune. Toți banii din lume nu există, așa a spus el într-un moment de revelație.
Dar nimeni nu l-a auzit. Căci dacă îl auzeau, Dragnea și Vâlcov, Ghiță și Ponta și Udrea, poate acum nu mai eram unde suntem, pe marginea drumului, așteptând o rată să ne ducă departe.
În altă parte.
Oriunde. Chiar și într-o țară unde nu ai nevoie de dinți ca să supraviețuiești. Doar de niște mărunt și de bunăvoința semenilor tăi.

I, that am curtail’d of this fair proportion,
Cheated of feature by dissembling nature,
Deformed, unfinish’d, sent before my time
Into this breathing world, scarce half made up,
And that so lamely and unfashionable
That dogs bark at me as I halt by them.