Ce mai face jandarmerița Ștefania, mă întreb în timp ce mă uit la jurnalistul Stoicescu mijind profesionist ochii și îndemnîndu-l cu un aer grav pe președintele PSD: povestiți-ne! Dragnea o temperează, nu vrea să facă un circ național din încercarea de asasinat din care a scăpat, d-aia nu a zis nimănui despre ea, nici Parchetului, nici Poliției, toate instituțiile sunt infiltrate de statul paralel.
Nu mai poate să se bazeze omul pe o fractură de cervicală făcută cum trebuie.
Ce-o mai face jandarmerița Ștefania? Eu, în locul ei aș pleca din țară căci fractura asta cervicală poate să apară și după o lună. Poate chiar un an.
Ea poate să stea la pândă, așteptând un telefon, o voce suavă va rosti cuvântul: priză și atunci fractura de cervicală se va reinstala instant și doamna Carmen de la Interne va apărea la televiziuni și va spune: v-am spus eu că intervenția în forță a jandarmilor a avut tot sensul din lume? A fost nevoie să treacă un an dar uite că am avut dreptate. Jandarmerița Ștefania e tânără și organismul dumisale poate să absoarbă loviturile dar noi am știut de când am văzut imaginile de la televizor că e ruptură de cervicală cauzatoare de paralizie.
Jandarmerița Ștefania va intra în direct prin telefon, nu își va putea mișca decât buzele. Din ele va rosti sleită de puteri: ce-ați făcut măi fraților, unde m-ați adus?
În același loc unde a fost și domnul Gâzea.
Cine? Domnul Gâzea din Teleorman, cel care a luat gaze și a tușit sânge și apoi a murit dar domnul Arafat, un profesionist, poate chiar doi profesioniști în același om, a zis că domnul Gâzea nu a murit de la gaze. Cum nici domnul Dragnea nu a murit de la asasinii cazați la Athenee Palace, a avut noroc. Nu ca domnul Gâzea care nu a avut noroc. Aș putea spune chiar că a avut ghinion.
Ghinionul de a se naște în România.
În timp ce eu mă gândesc la moartea domnului Gâzea, o moarte ca o plesnitură de palmă pe ceafă turtind un țânțar flămând, jurnalistul Stoicescu îi sugerează lui Dragnea că Soroș îl vrea mort și el oftează, nu Soroș, Soroș nu oftează niciodată, nu are timp să ofteze și să fie obosit. Deci președintele Camerei Deputaților oftează. Are atâtea pe cap, dosarul TelDrum, gripa porcină, nunta băiatului, nunta lui cu Irinuca dar numai după ce trece centenarul și înalță catedrala, cine mai are timp și de asasinat, le-a zis la băieții ăia să încerce la anul când e mai relaxat, să vină și ei câteva zile, să stea la Marriott că de acolo se vede mai bine catedrala și să nu mai facă treabă de mântuială pe banii lui Soroș că bătrânul nu trece ușor cu vederea lipsa de eficiență.
Mut pe alt canal. USR a strâns 1 milion de semnături pentru campania #fărăpenaliînfuncțiipublice. Lucru mare.
Îmi amintesc de povestea unui prieten. Se făcea că era la mare cu o doamnă al cărei fecior, pe la 30 de ani, își petrecuse ultimii 5 în pușcărie, închis pentru trafic de influență, deturnare de fonduri și fals și uz de fals. Doamna i-a spus prietenului meu că cel mai important lucru în viață e norocul, căci ziua de mâine nu știi ce-ți aduce.
Dacă ești ghinionist ca fiul dumisale, care e drept, a furat dar putea să nu fie prins, poți să ai toate calitățile din lume. Căci geaba, n-ai noroc. Poți să ai și toate defectele din lume, tot degeaba, cel mai mare este acela că ești ghinionist.
O țară fără noroc.
Când s-o-mpărțit norocul, fost-am eu dus la lucru. Așa zice poporul. De unde rezultă ce, stimați adepți ai exercițiilor logice? Rezultă că e al dracului de greșit să te duci la lucru căci nu ești acasă să preiei coletul cu noroace.
Nu trebuie să muncești.
Trebuie să fii isteț și să-ți faci partid, corporație, biserică, să muncească alții pentru tine. Cum și-a făcut Voiculescu.
Mari preoți ai bisericii domestosului cerebral, slujind în patru labe prin studiouri de televiziune, curățând dibaci orice urmă de inteligență a audienței, topind rațiunea sub valuri de acid propagandistic.
Alessandra Stoicescu se duce la garderobă epuizată.
Are în față o seară lungă. Viitorului client îi place să o vadă îmbrăcată în asistentă și celălalt, de la ora 23, o vrea doar în costum de cameristă. Își invidiază din tot sufletul colega ajunsă primăriță.
Ea, Sandra, nu a avut noroc.
Nu ca Găbița sau ca jandarmerița.

Chiar, ce-o mai face Ștefania?