Închisoarea părinților noștri
E o carte nescrisă pe care nu știu cum să o scriu. Neîmplinirea părinților noștri. Fricile lor că au adus niște scelerați pe lume. Scelerați. Monștri. Organisme în care te cauți, doar au ieșit din pântecele tale, și nu te regăsești nicio centimă. Ce e asta?
Cu ce ai greșit?
Ce voiau de la copiii lor părinții părinților noștri? Ce voiau de la părinți copiii care sunt părinții noștri? Cine sunt părinții noștri și de ce nu ar trebui să ne pese despre ce cred ei despre copiii noștri?
Am citit acum 2 săptămâni un articol al unei faimoase psihoterapeute. Esther Perel. Vorbește despre căsătorie, sex, relații. Mie mi se pare că vorbește despre țări și civilizații.
Spune Esther: “Divorce happens now not because we are unhappy, but because we could be happier.”
Fraza asta spune totul despre ei și noi.
Unde Noi suntem trecutul, clandestinitatea dragostei, datoria, fiica de țăran și fiul de muncitor împlinindu-și destinul istoric dar mai întâi datoria față de țară.
Iar Ei sunt oamenii care au alergat goi în parc, au luat LSD, au cântat despre depresie, s-au răzgândit în privința democrației, au zburat pe Lună.
Comunism. Tras cu ochiul. Pâră. Supraviețuire prin preacurvie. Popa te afurisește că nu i te dai și te înghesuie în șură. Bărbatul plecat la câmp la 4 dimineața e înșelat cu șeful de post la 9 dimineața. Și la 12. Și la 4. Nu din dragoste ci pentru că așa e lumea și pământul.
Femeile sunt curve. Bărbatul e prost. Sau deștept, iar ăla deștept e bărbatul care conduce comunitatea.
Dacă ești măritată cu unul, nu divorțezi de el pentru că știi că te înșală cu tot satul.
Dacă ești măritată cu unul, nu divorțezi pentru că te bate, bea și te înșală cu tot satul.
Dacă ești măritată cu unul, nu divorțezi pentru că fură, lovește pisici în burtă cu bocancul, te bate, bea și te înșală cu tot satul.
NU.
Rămâi femeia lui pentru că ăla e bărbat adevărat, set complet, 12 furculițe, cuțite, linguri și lingurițe de desert. Bărbatul care se poartă așa cum ar trebui să o facă un bărbat adevărat. Ți-e rău cu el. Perfect. Așa și trebuie să fie.
Fericirea e o noțiune mai abstractă ca fisiunea nucleară.
Obișnuința rezolvă marea parte a problemelor.
Lipsa de imaginație este bucățica de vată pe care o pui în vârful pantofilor prea mari ai existenței.
În ciuda faptului că știi că viața e numai una, zilele trec în ură, dezgust, nefericire.
Dar cel mai important, restul zilelor trec în lașitate.
Inerția socială e funia care ne leagă ca pe vite de picioare, mergem șontâc, șontâc, pe pajiște, liberi în teorie, priponiți de traumele părinților noștri, hăituiți de demonii lor: mândrie, casă, succes, valori formulate diferit acum 50 de ani, îmbălsămate și prăfuite, continuînd să ne fie băgate pe gât.
-Servește niște tiutiun, face bine la plămâni tiutiunul.
Ce avem noi aici?
O țară întreagă moartă 50 de ani de foame.
O țară întreagă șușotind pe întuneric, așteptând americanii.
O țară întreagă cu ochii-n pământ, uitând să spere.
O țară la 389 de ani lumină de adevărul acestei afirmații: Divorce happens now not because we are unhappy, but because we could be happier.
Fericirea e mai abstractă ca fisiunea nucleară.
Acum câteva luni am cunoscut o doamnă din Danemarca. Ne explica doctă și amplă în mișcări nouă, idioților din Europa de Est, ce înseamnă ideea de democrație și cum trebuie ea păstrată prin Democracy Fitness. Așa se chema programul ei.
Noi, ăștia din Europa de Est, eram circumspecți, chestia asta cu democrația și bubele ei nu trec după ce bagi o maricica în Christiania.
Stăteam cocoșați, strânși împreună într-un banc de nefericire și hormoni respingători care ne schimbau mirosul bluzelor de nylon cu care eram îmbrăcați.
Doamna din Danemarca nu s-a lăsat. A zis așa: există în anumite țări din Africa programe de psihoterapie națională, pentru că țările au fost violate, bătute, agresate și țările se comportă ca niște ființe. Când vii dintr-o țară violată, când ești crescut într-o țară captivă 50 de ani într-o pivniță umedă, când mama ta și tatăl tău au ieșit prima oară din beci la 50 de ani și cred că cele mai importante lucruri sunt să ai o casă pe pământ, să-ți stea bine părul și să nu ai datorii la telefon și furnizorul de cablu tv, lucru ăsta se simte nu numai în tine ci în mișcările copilului tău de 7 ani.
Pentru că, odată pârnăiaș, uitatul peste umăr când intri în apă-chiar dacă nu e la duș ci în marele ocean care se deschide imens în față-nu trece niciodată.
Libertatea este la fel de sigură în mâna ta ca o bucată de săpun ud atunci când te-ai născut din părinți pârnăiași care au trăit în captivitate și s-au spălat doar cu apă, de frică să nu trebuiască să se aplece și să piardă și singurul lucru pe care îl mai aveau pe lume: mândria.
Aș vrea să scriu o carte despre libertate dar sunt prea închisă în celulă împreună cu părinții mei, așteptând americanii să mă elibereze.
Când singurii care ar putea să o facă, ar fi niște psihoterapeuți.
cîteodată îmi vine să plîng cînd citesc ce scrii. seamănă mult cu literatura, seamănă cu de ce fierbe copilul în mămăligă, dar e mult mai crunt.
Probabil la fel s-a simțit și Bolintineanu cînd a scris
Sunt vorbe amare, dar trebuie a le spune; nu ştim să măgulim. Ranele descoperindu-le, se pot vindeca; ascunzîndu-le, se măresc, gangrenează şi moartea este aproape. Trebuie a se vindeca această rană, sau existenţa unei naţiuni române devine netrebuincioasă în planul aceluia ce a creat popoarele.
…Forța Europei și a culturii sale […] constă în înclinația pentru critică și, mai ales, pentru autocritică […] Mintea europeană recunoaște că are limite, este sceptică, dubitativă, întrebătoare. Alte culturi nu au acest spirit critic […] Ele aruncă vina pentru orice e rău asupra altcuiva, asupra altor forțe (conspirații, agenți, stăpîniri străine de un soi sau altul). Ele consideră orice critică drept un atac răuvoitor, drept o discriminare. […] În loc să se autoanalizeze, ele gem de resentimente, complexe, invidii, ciude, manii.
Drept consecință manifestă o incapacitate structurală de a progresa din punct de vedere cultural și nici nu pot genera prin ele însele voința transformării și a evoluției. (Ryszard Kapuscinski, jurnalist)
Sărmanul Bolintineanu ! N-a greșit decît temporal (moartea este aproape): de vreo două secole nici nu murim, nici nu trăim – O LĂLĂIM ! Adoptăm mereu ”forme fără fond” într-o succesiune aiuritoare: ba ne ploconim oriental-slugarnic către Occident, ba agităm amenințător ”bîte ciobănești” către același punct cardinal.
Următorul dialog ilustrează perfect aceste oscilații halucinante.
- Ce umblaţi cu mofturi, ripostă dl. Pogor; pe cînd Franţa produsese deja pe Molière şi pe Racine, românii erau într-o barbarie completă.
Îşi poate închipui cineva cum discuţia se învenină tot mai mult. Atunci Eminescu, care şedea într-un colţ, se ridică şi cu un ton violent, neobişnuit lui, zise:
- Ceea ce numeşti d-ta barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor care se dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului. După d-voastră, atunci, Statele-Unite sunt idealul unui popor, iar epoca cea mai glorioasă a poporului nostru este a fanarioţilor ?
George Panu Amintiri de la Junimea din Iași pag.104
Tot Eminescu, un român cu IQ gigantic și solid ancorat în spiritul european, furnizează corolarul discuției de mai sus:
Cine-au îndrăgit străinii,
Mănca-i-ar inima căinii,
Mănca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia !
Prin acestă invectivă proto-legionară ”Luceafărul” nostru, expert în filosofie germană și hindusă, ignoră cu superbie înțeleptele vorbe ale co-moldoveanului său Dimitrie Cantemir (…scrisul istoric are menirea de a elibera iubirea de patrie, amor patriae, din robia sentimentelor și a miturilor și de a o reconcilia cu adevărul…).
Se pare că românii cunosc doar două ipostaze fundamentale:
– Ciobano-țăranii ”de rădăcină” plutind într-o stupoare angelică (agrementată prin tîlhării ocazionale – pentru ruperea monotoniei; sau ”Ce faci bade ? Șezi și cujeți ?” / ”Au că numa´ șed.”)
– ”Citadinizat-alfabetizații” lor urmași, extrași cu forța din starea precedentă și loviți de ”șocul viitorului”, dezvoltă o ”anorexie mentală” de un gen particular. Adică bîjbîie frenetico-isteric, ”pîrjolind grînele și otrăvind fîntînile” fiindcă gem de resentimente, complexe, invidii, ciude, manii. Sau, condensat: …de la fatalismul cosmic la fanatismul provincial…
constatari pe care le exprimam intr-o forma sau alta, dar ce facem, care sunt solutiile, caile vindecarii noastre ?
Nu vorbim despre vindecare ci de resuscitarea statului paralizat:
Etapa 0: SCOASA IN SUTURI DE LA GUVERNARE ACTUALA OLIGARHIE PENALA (ADICA DEMONSTRATII PANA ISI DAU DEMISIA)
Etapa I: Revocate toate modificarile maligne ale legislatiei facute de oligarhia penala.
Dupa restabilirea statului de drept putem sa privim inainte.
Se zice că niște anglofoni l-au întrebat pe Sfântu’ Google: auzi, nene, avem și noi o curiozitate, de ce șefii politici indieni, imediat ce au dobândit independența, au adoptat un socialism cu față cvasi-umană, de parcă erau niște Brejnevi mai mici?
Nu înțeleg imaginea dumneavoastră despre generația mea. Generalizați și exagerați potrivit unor experiențe personale.
Reblogged this on feher and commented:
Am citit asta acum.
Pustiu.
Roxana Grosu
14 hrs
Inainte cu 3-4 secunde de poza asta, individul care urca in masina tragea o fata de par si o impingea in masina, fara voia ei, in spate la Intercontinental. Lume pe strada, nimeni nici macar nu a strigat la el sa o lase, daramite sa intervina. Am reusit sa fac poza asta. M-a injurat, a incercat sa vina dupa mine, dar a renuntat. Am sunat imediat la 112. Am povestit intamplarea operatoarei. Apoi politistului. Le-am zis ca am si poza. La un sfert de ora, cand mergeam spre casa, m-au sunat sa revin la “locul faptei”. Era deja 10.20 seara. Ma intorc. Astept 20 de minute. Politistul din centrala daduse numarul meu gresit, iar echipele de pe teren treceau pe langa mine, dar nu opreau, desi eram pozitionata fix unde stabilisem cu ei. Intr-un final, ajung 3-4 jandarmi si vreo 4 politisti. Reiau povestea. Imi iau datele de pe buletin. Incep sa discute prin statie de ce sectie tine zona respectiva. Imi zic sa astept alt coleg. Vine. Ii povestesc si lui. Se uita nedumeriti la ce camera putea prinde scena – in centrul Bucurestiului, la Universitate!!! Imi zic sa astept sa vina si “grupul operativ”. Vine un pustan de maximum 23 de ani. Ii povestesc si lui. Imi spune sa tin telefonul aproape ca maine s-ar putea sa ma sune sa vin sa dau o declaratie. La sectia 1. Sau la 6. Nu se stie inca sigur. Intre timp s-a facut ora 23.20. Chem pe cineva sa ma duca acasa cu masina pentru ca era foarte putin probabil sa mai prind transportul public. O ora si 20 de minute. In Bucuresti, capitala Romaniei.