Cum să tâmpești un popor. Mare.

Jair Bolsonaro este noul președinte al Braziliei, această Românie a Americii de Sud.
Make Brazil great again, l-a învățat nea Bannon să zică.
Sărăcie, lipsă de educație, corupție, naționalism, fervoare religioasă, dreptu, dreptu, stâng, drept, dreptul, armata comandantului suprem cucerind cele mai înalte culmi ale științei și tehnologiei. Petrol, papaya, platină, lemn, bauxită, uraniu. Mambo si, trabajo no.
Până acum, camionul cu brazilieni a fost condus de domnul Lula care trăgea la măsea și babardea prostituate fără prezervativ. Acum a luat volanul Bolsonaro, căpitanul decis să spulbere milioanele de votanți de stânga care fumează pe trotuar.
De fapt, Bolsonaro o să desfințeze trotuarele și o să spună că normal că a călcat sindicaliștii și muncitorii, ce dracu stăteau ca idioții în mijlocul străzii. Și comunitatea internațională va zice că e îngrijorată, va privi cu ochi umezi cum Reichul tropical face să dispară în umezeala serii dușmanii de clasă. Și așa sunt mulți, poate e mai bine să îți amputezi stânga decât să o lași să o fure.
În America dezgolită de la brâu în jos, volumul 2, am scris despre Lula și viitorul Braziliei văzut în 2012. Toate lucrurile spuse atunci de Bob Nadkarni, jurnalist, trompetist, proprietar de cârciumă și organizator de seri de jazz s-au adeverit.
Ca și la noi, semințele dezastrului sunt plantate cu zeci de ani înainte.
Nouă ni se trage de la sovietici și Ceaușescu.
Lor li se trage de la Vargas, octombrie 1930 și dictatura militară din 1968, instituită prin Ato Institucional Número Cinco.

“Nota de plată mă usucă la loc. Ai, ai, ai, ai, ai! Nu-i uşor să trăieşti într-o economie care are creştere anuală de 8%. Preţurile se uită de sus la tine, tu trebuie să dai capul pe spate şi să pui mâna la ochi, streaşină, sperând că astfel să le vezi capătul. 19 reali o sticlă de cachaca la alimentară, microbuzul până în favelă încă 2,5 reali, metroul alţi 2 reali. La un curs de 1,8 reali un dolar, fiecare lucruşor îţi produce o sângerare decisă, de lamă folosită grăbit pe picior.

— Bob, ia zi tată, care-i treaba cu economia braziliană, că nu-nţeleg nimic.

Bob îşi freacă picioruşele ca un greiere bătrân şi dă play la teorie.

— Se duce-n cap.

Mă uit în stânga în dreapta, favelarul roboteşte, trage cabluri, construieşte. Duduie înserarea de muzici şi ciocane.

— Cine se duce-n cap?

— Economia. Nu asta ai întrebat? Economia Braziliei se duce dracului. America a produs inflaţie, a aruncat multă monedă pe piaţă ca să-şi ajute exporturile şi să fie competitivă în caftul cu China. Acum realul este mult prea tare, 1,8 la dolar, e prea puţin. Exporturile Braziliei s-au prăbuşit şi ritmul de creştere e mic, comparativ cu anii trecuţi.

OK, nu e criza din Europa sau America, pentru că aici nu s-au dat credite. Erau scumpe şi nimeni nu-şi permitea să împrumute, la dobânzile pe care le cereau băncile. Tot ce s-a construit, s-a făcut cu bani reali, nu cu fantasme ca-n State. Dar înainte de Lula, inflaţia era de 18% pe lună.

— Deci Lula e ce trebuie?

Am rupt coaja unei bube vechi. Bob îşi suflecă mânecile imaginare, la fel de imaginare ca banii din America. Desigur, ca întotdeauna, e la bustul gol, înşurubat în scaunul din faţa laptopului. Un soi de centaur cu trup ergonomic de Markus, scaun rotativ de la IKEA. Sau o fi Malkolm, nu pot să spun cu certitudine. Părerea lui despre Lula, preşedintele paralăudat şi multiaplaudat al Braziliei, vine că urina împinsă de vânt împotriva nădragilor evazaţi ai majorităţii.

— Lula nu a făcut nimic, toată schema de redresare a Braziliei a fost pusă la cale de antecesorul său. Ăla era deştept.

Zice un nume, nu-l ţin minte şi nu pot să-l caut, pentru că iar a căzut netul, sub greutatea celor 2 387 de elefanţi digitali care se leagănă pe pânza de păianjen. Ca să câştig timp şi să-mi fac ordine în minte întreb:

— Deci preşedintele dinaintea lui Lula e tatăl reformei?

— Yes, darling, Lula e un cioban, un primitiv. Un soi de Lech Walesa. A făcut şi el un lucru bun, i-a ţinut în frâu pe extremiştii din partidul lui, care-s nişte câini de stânga, capabili să distrugă tot ce s-a construit până acum. Asta a făcut, da. Dar ştii că acum Lula este între cei 50 cei mai bogaţi oameni din Brazilia?

Face o pauză, mingea pe care a şutat-o este undeva sus, dar se întoarce şi el pregăteşte bombeul ca să o şpiţuiască năpraznic direct în poartă. Jbaaaaang!

— Ia zi-mi tu mie, domnişoară, cum un lider de sindicat, un coate-goale, ajunge între primii 50 cei mai bogaţi oameni în câţiva ani? Cum altfel decât furând? Eu am şi o teorie, ştiu de la cine a luat banii.

Fostul guvernator al regiunii São Paolo era cunoscut ca un cal breaz. Fura de stingea. Lula l-a băgat la pârnaie pe tătăiţă, nu i-a păsat că omul are 70 de ani. L-a închis şi pe fi-su şi, strânşi cu uşa, ăştia şi-au cumpărat libertatea vărsându-i 70 de miliarde de dolari lui Lula în cont, care acum a anunţat că bătrânelul va fi eliberat, pentru că nu suportă regimul de detenţie. Toată lumea e liberă şi fericită.

— Bob, acum pe bune, de unde crezi că vin eu? Avem şi noi Lulii noaştri, mai sărmani, dar mai fuduli. Doar România e Brazilia Europei.

Cefe late şi hoţii nemăsurate.”
(America dezgolită de la brâu în jos, 2)