Soția unui amic are un magazin modest de haine. Magazinul este în complexul comercial cumpărat acum un an de un fost coleg al soțului său. Colegul, acum om de afaceri de succes, i-a anunțat că o să crească de 7 ori chiria pe metru pătrat și le-a cerut să se decidă dacă stau sau pleacă dar el îi sfătuiește să plece pentru că oricum magazinul nu e vreo lumină, mai bine să o lase baltă, să se apuce de altceva căci nu toată lumea e făcută pentru biznis.
Soția amicului meu nu vrea să renunțe la afacere. E un câine bătrân și obez, nu mai are dinți și îi pute gura, dar e câinele ei, nu o să-l abandoneze acum în stradă. Amicul meu i-a cerut fostului coleg un răgaz și i-a reamintit că și el, amicul meu, l-a ajutat pe colegul lui acum chivernisit să nu pice anul când împărțeau aceeași grupă la facultate.
Colegul s-a simțit șantajat, adică ce, doar nu o să-mi scoți pe nas chestii de acum 20 de ani dar, pentru că oricum nu avea niciun alt doritor interesat de spațiul magazinașului soției, s-a învoit să-l păsuiască până în ianuarie pe amicul meu.
Dar asta nu înseamnă că, ieșit cu pretenii la ski, toți numai fețe bisericoase, oameni cu frica lui Dumnezeu și stâlpi solizi ai urbei, colegul nu face mișto de sărăcanul, de împiedicatul, de impotentul meu amic care are și tupeul să aștepte de la el înțelegere și, eventual, puțină simpatie în virtutea trecutului studențesc dar și a timpurilor nu prea îndepărtate când amicul meu îl ajuta cu materie primă atunci când făbricuța afaceristului de succes șchiopăta și scuipa sânge.
Unde o să ajungem în ritmul ăsta, se întreabă biznismanul, ce o să se aleagă de țara asta dacă îi lăsăm pe toți amărăștenii să creadă că pot să supraviețuiască din milă?
Afaceristul e tulburat de tupeul lui neica nimeni de a cere clemență.
A uitat cum a intrat el în biznis, căsătorindu-se cu fata unui potentat local care, în anii `90, cum necum, pusese mâna pe o tonă de spații în centrul orașului și dăduse drumul și  la o carmangerie.
A uitat de unde au primit bani atunci când au pus bazele făbricuței familiei și cum, deși au scrântit-o major când au vrut să facă producție de lactate, cineva a pus mochetă în jurul lor și astfel nu și-au frânt niciodată gâtul.
A uitat tot omul nostru cocoțat în vârful mormanului de bani făcut pentru că a fost la momentul potrivit la masa cumătrului potrivit.
Tot ce-a realizat, îți zice el de la înălțimea sfătoasă a succesului dumisale, a fost făcut muncind, asudînd, luptând, căci nimeni nu i-a dat nimic. Doar Dumnezeu. Dumnezeiașul i-a dat puterea să îi facă lucrarea și claritatea de a vedea când are de-a face cu un looser cum este fostul lui coleg care l-a trecut anul și i-a vândut margarină cu discount.
Omul de afaceri a lucrat 20 de ani ca să uite toate umilințele și uite că a reușit.
A uitat.
Memoria este doar o povară care i-ar împiedica balonul egoului să se ridice la 3000 de metri deasupra pământului de unde orașul poți să-l acoperi pe de-a-ntregul cu palma.
Orașul lui.
În palma lui.
A LUI.