Petru Popescu a scris după multe cărți minunate o carte minunat de urâtă despre dragostea neîmpărtășită a Zoiei Ceaușescu pentru el și cum amorul acesta a însemnat altoirea lui pe o listă de demnitari care ar fi trebuit să viziteze Chileul lui Allende dar haț, Pinochet nu și-a aranjat lovitura de stat în funcție de vizita lui Ceaușescu și astfel traiectoria lui nea Caisă a fost schimbată și delegația trimisă în Venezuela despre care Petru Popescu ne spune că era minunată în 1974 și o perfectă poartă către America unde a și fugit și a devenit un american adevărat așa cum o să devină și Pacepa după el.
Dar cine nu era minunat în 1974, o să întrebați, până și la noi se găseau conserve chinezești de carne, măsline grecești și coniac albanez.
Între anii `​60 și până al criza petrolului din `80, Venezuela a crescut ca tupeul lui Iordache, oceanul de petrol de sub țară și bumul economic făcând ca muncitorii venezueleni să fie plătiți cel mai bine din toată America Latina (uneori asta înseamnă și sudul SUA :)) și să ne gândim ce praf era în perioada respectivă Italia, Grecia, Portugalia și Spania lui Franco).
Cu banii din petrol, Caracasul a finanțat nu numai construcția de spitale, școli, drumuri, ci și programe de dezvoltare a agriculturii, programe sociale, pensii, alfabetizarea națiunii.
Putem spune că Venezuela era Norvegia Americii Latine. Condusă de un guvern democratic, drăguța Statelor Unite de pe un continent rupt între junte și carteluri de traficanți, nimeni nu a văzut venind inflația de 84% din 1989 și nici Caracazo.
Hei, dar hai să ne oprim puțin.
Pun pariu că nu ați auzit de Caracazo, aveam altă treabă în februarie 1989, eu, de pildă, stăteam la coadă la parizer. Deci, în 1988, Venezuela își schimbă președintele și alegerea lui Carlos Perez vine cu El Gran Viraje, adică Marea Curbă.
Perez, în ciuda promisiunilor electorale cunoscute: nu creștem taxe, introducem politici sociale, luptăm cu sărăcia, creștem pensiile, blabla, implementează exact politicile neoliberale dictate de FMI, cam cum o să facă și papa Teodorovici acuși, că am ajuns la fundul sacului și trebuie să dăm banii înapoi.
De remarcat că înainte de a fi ales, Perez spunea despre FMI că este: a neutron bomb that killed people, but left buildings standing (ceea ce Teodorovici nu o să poată să spună pentru că pentru el bombele sunt blonde și nu cunoaște nuanța neutron)

La numai câteva zile de la inaugurare, Perez a ordonat o căruță de reforme fiscale dar, cel mai grozav, vezi Vestele Galbene din Franța, a cerut eliminarea subvențiilor la benzină și astfel, peste noapte, prețul combustibilului s-a dublat și costul transportului în comun a crescut cu o treime. Pe 27 februarie, primele răscoale au început lângă Caracas și s-au întins urgent în toată țara. Pe 28 februarie, președintele a impus legea marțială și starea de urgență, suspendînd dreptul la proteste pașnice, inviolabilitatea domiciliului, dreptul individului la libertate și securitate și libertatea de expresie.
Haosul a durat o lună, sute de morți, împușcați în confruntările dintre protestatari și armată. Amnesty spune că statul a răpit demonstranți și a folosit tortura și executarea fără judecată. Aparent, viitorul președinte de stânga, Hugo Chavez, membru al trupelor guvernamentale, a participat la reprimarea lui Caracazo (el a spus că avea atunci pojar, acest ghips al săracului )
Guvernul a spus că au murit 276 de oameni, estimatele organizațiilor neguvernamentale umflă cifrele la 2000. Pagubele au fost estimate la 120 de milioane de dolari și cum țara era deja în rahat până la subțiori, președintele Perez s-a gândit că nu există o cale mai călduță decât să o îngroape de tot și a cerut SUA, președintelui Bush personal, ajutor.
Astfel, în buzunarele nu știm cui dar putem bănui, au ajuns 450 de milioane de dolari, împrumut de urgență și toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți care adânci bătrâneți au venit în numai 5 ani odată cu uriașa prăbușire a pieței bancare care a presupus bailoutul întregii industrii financiare a Venezuelei.
Adică statul a naționalizat băncile, cam cum au făcut americanii în 2008 cu Goldman Sachs și restul lupilor în costumașe de pe Wall-Street.
Astfel, deși în urmă cu, să spunem, 20 de ani era Elveția și Norvegia la un loc, Venezuela a ajuns o combinație de Românie comunistă și Irak post-ocupație, țara cu cea mai rapidă prăbușire economică și socială care nu a fost victima unui război, în 2013 plasîndu-se pe locul 1 în topul global al mizeriei  (da, așa se cheamă).
Petru Popescu, cu tot talentul dumisale de a vedea umbrele lucrurilor chiar și cu soarele în ochi, nu a văzut incompetența, ticăloșia și, de ce nu, jocul geopoliticii a cărui victimă este bietul popor venezuelean.
Când însă ai ocazia să te urci pe delușorul istoriei, să privești înapoi cu relaxarea ăluia care se crede departe de incendiul din zare, nu ai cum să nu constați că toate semnele prăbușirii erau acolo așa cum toate semnele prăbușirii sunt și la noi.
Iar ce-i mai grav nu este că nu recunoaștem că suntem complici la plantarea acestor lăstari ai distrugerii, că ne-am jucat cu chibriturile pe lângă butelie, ci că, atunci când trecem pe lângă hăul care a înghițit și continuă să înghită ceea ce a fost o casă, un câmp, o rafinărie, un lac, o țară, închidem ochii și ne facem că hăul nu există.
Deja mergem desculți pe fundul lui.