Magistrala foamei

La capătul scărilor este o femeie pe la 50 de ani, cu părul vopsit blond și pieptănat îngrijit, cu o ținută distinsă, picioarele strânse cochet și oarecum sfios, ca și cum nu ar sta pe un carton ci pe piatră, la malul mării în Copenhaga. Mica sirenă.
Mănâncă dintr-o caserolă o supă roșiatică. Lângă ea, bichonul ei cu zgardă roz înfulecă grăbit niște bucăți de pui așezate pe o farfurie de unică folosință. Creierul meu se poticnește în paradoxala alăturare dintre nobila pereche om-animal și cartonul pe care scrie: Sunt bolnavă și eu și câinele meu, vă rog frumos săm mă ajutați. Ne este foame.
E ca și cum ai mânca ciorbă cu bețișoare, sushi cu pâine. Fac încă 2 pași apoi mă întorc și îi dau 10 lei. Îmi mulțumește cu o voce demnă, cuvintele ies curate, unghiile tăiate, cordeluță, un om al cărui accent nu a fost violat sălbatic în încercarea de a fi popular într-un colectiv de cocalari.
Ce-o fi pățit, mă întreb. Cine este femeia asta de pe jos, de la capătul scărilor care te duc la metrou, stația Gara de Nord, nu poate fi mai mare decât mine cu mai mult de 7-8 ani, la revoluție avea 23, poate a fost chiar în CFSN, poate a fost cu Rațiu sau Câmpeanu, poate a strâns mâna regelui când a venit atunci, în 92 sau cât era, în țară.
Ies la Romană. Pe trepte, o femeie cu un copil și un carton pe care scrie că nu au ce să mănânce.  Copilul are maxim 3 ani. Mama, deși arată de 40, sigur nu a sărit de 30. S-au așezat nepotrivit, gâtuind intrarea pe scară, frustrându-mă, mută-te domle în altă parte, vreau doar să ies dintre stâlpii stației ăsteia îngrozitoare, înfipți ca dinții unei furculițe într-o bucată de brânză.
Nu îi dau bani. Vreau doar să ajung la aer.
Aer.
Către mine vine o bătrână cu o pungă cu pastile în mână. Basca dată pe spate o face să arate ca o sticlă de bere deschisă, cu dopul îndoit, și când deschide gura văd că nu are dinți. Ea nu are carton dar are o poveste pe care nu apucă să o spună, e clar că are nevoie de bani de medicamente. Scot 10 lei, începe să plângă, spune: mamaie, să-ți dea Dumnezeu sănătate. Spune: să trăiești fetiță, nu am niciun ban! Spune: niciun ban nu am, mamaie! și plânge și eu mă gândesc că nici vorbă să-mi fie mamaie, poate mamă, deși nu sunt deloc sigură că este atât de bătrână. Nu par să fie mai mult de 20 de ani între noi.
E multă durere și sărăcie și-am mers doar 2 stații de metrou.
Magistrala foamei.
Mă gândesc la șoferul de uber, pe la 55 de ani, care mi-a spus că Ceaușescu nu a făcut niciun genocid, că Ceaușescu a plătit datoria externă și că sub Ceaușescu legea era lege și nu se fura ca acum. Că nici măcar nu a fost foamete pe vremea lui Ceaușescu, las că știe el, că se găseau de toate, trebuia doar să stai uneori la coadă.
Nu l-am contrazis.
Mațe plânse, sărăcie, frustrare, toate sunt mâinile abile ale unui scamator de parc care modelează balonul lunguieț al memoriei în cățeluși, ciocane, mitraliere sau pălării.
A fost Ceaușescu mai rău ca Iliescu?
A fost Ceaușescu mai rău ca Băsescu?
A fost Ceaușescu mai rău ca Dragnea?
Dacă stai pe-un carton într-o gură de stație de metrou, răspunsul e evident în favoarea tovarășului.
În definitiv, să nu uităm, dacă nu era Ceaușescu să facă metroul, nu ai fi avut nici măcar unde să te așezi la cerșit.

1 comment
  1. Little Boar said:

    Cum numai tu stii sa picuri realitatea, acid, amar si atit de vizual.
    Esti extraordinara.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: